joi, martie 01, 1990

Culcer : "Gestul criticului este unul degrabă unul de civilitate"

"Gestul criticului este mai degrabă unul de civilitate."

"Stau lângă Saturn". Nu-i rău, Îmi zic. Saturn! Urc Dâmbul Pietros şi, în sfârşit, Saturn. Cu zece etaje plus magazine la parter. "Am moştenit-o de la bunica, e aşezată pe un deal, spre marginea oraşului, e destul de încăpătoare pentru un om singur." Nu, nu-i aşa. Şi-apoi, Dan Culcer nu e un om singur; locuieşte cu Maria, soţia sa, şi cu copiii lor: Ioana, Bogdana, Tudor.
O casă primitoare, călduroasă. Pretutindeni, cărţi. În camere, pe hol. Rafturi, dulapuri cu cărţi şi în balconul "închis". Stive de reviste. Biblioteca are o filială şi în pivniţă: rafturi cu colecţii de reviste (e şi posesorul, printre puţinii de altfel, unei colecţii, Echinox, din care lipsesc doar câteva numere) şi un miros puternic de lonathane.'
Copiii desenează şi ascultă muzică sau învaţă (Tudor) să scrie cifrele până la trei. Stăm, de câteva ceasuri, în camera de lucru a criticului. Din când În când mai sună telefonul. Replici scurte, clare, degajate. Apoi dialogul nostru nescris continuă. De câteva ori uşa s-a deschis. Din pricina "problemelor". O hârtie fluturată: 'Tată, ăsta eşti tu!" Un portret din linii: un plan alcătuit din barbă şi mustaţă. Apoi: "Bogdana nu mă Iasă şi pe mine să ascult muzică!" Şi, în sfârşit, vocea blândă a doamnei Maria: "Copii, masa e gata!"
După câteva ceasuri de convorbiri, în drum spre casă mă gândesc la portretul făcut de Ioana. Care o fi portretul pe care I-aş face eu lui Dan Culcer În secunda de atunci. Încerc: primele impresii ( şi cele mai durabile) sobru, cumpătat. O memorie impresionantă. O inteligenţă sclipitoare. Jovialitate. Un umor rece. Tăios. Amintirea unei imposturi sau a unui impostor îi face verbul acid. E plin de nerv, energie, de o francheţe nedisimulată. E... şi rând pe rând revăd într-o derulare fulgerătoare Întreaga convorbire.
Şi totuşi, cine e Dan Culcer?

■ — Aţi debutat editorial. relativ târziu, cu Un loc geometric fără a fi limpede opţiunea: poezie, proză sau critică? Trebuie oare ca un critic, pentru a fi un critic bun, să rateze cât mai multe genuri literare?

■ — Am debutat editorial relativ târziu În raport cu alţii care au debutat relativ devreme. Chiar prea devreme. Am aşteptat până am avut cu ce şi de ce să debutez. Textele care compun locul meu geometric sunt scrise Între 1967 si 1972 iar dacă formal ele par a fi poezie, proză sau critică, pentru mine ~unt eseuri, segmente ale unui eseu, capitole. Nu aveam deci pentru ce să optez. Optasem. Urmează să vedem dacă acest fel de lectură le conferă o valqare estetică sau/şi etică. Sentimentul ratării se naşte prin comparaţie. Am ratat Însă În raport cu două serii de repere: a performanţei expresive faţă cu propria mea aşteptare şi, respectiv, a modelelor pe care le aveam În vedere (fără să-mi propun să leimit): Jorge Luis Borges şi Ernest Jiinger pentru, mai ales, libertatea lor păstrată În condiţii deosebite.

■ — Sunteţi un critic bine cotat. Care consideraţi că sunt atributele unui critic adevărat?

■ — Vă referiti la atributele virile: glasul, pilozitatea etc.? Nu cred că aş fi un critic bine cotat nici la alergări - de trap sau galop - nu am auzit să se fi pariat pe mine, să-mi fi crescut valoarea acţiunilor, să se facă speculaţii bănoase cu ele. Nu stiu care sunt sursele dumitale de informare. Cele două formule pe care mi I'e propui: "critic bine cotat" şi "critic adevărat" se pot' suprapune sau nu, au eventual elemente comune. Din păcate, lipsite de orice relevantă teoretică, formulele provin mai degrabă din limbajul topurilor muzicale sau al sondajelor de opinie. Formulele se mai folosesc în articole de fond, cursive teoretice despre sarcinile literaturii. Ca să aibă relevanţă formula "critic bine cotat" ar trebui să Încununeze un sondaj de opinie, făcut Însă după nişte pÎrdalnice de reguli sociologice şi nu după ureche, cum de pildă face televiziunea atunci când primeşte indicaţia de a credita sau discredita un autor, o specie literară, o idee. Cum, altfel, opinia , publică este pomenită când se impune exprimarea imperioasă a unor acorduri fie' entuziaste, fie depline, este sub demnitatea mea să particip, chiar şi indirect, la manipularea ei. Cota critică implică apariţia unei stări de alertă. Depăşirea ei trezeşte reacţii de apărare. Se prevăd inundaţii sau alte calamităţi natura le..
Atributele criticului adevărat, dacă nu sunt cele virile (recunoaştem, nu-i asa, semnele unor procese de "feminizare" profesională ca şi semnele feminizării profesiei) ar putea să fie doar Însumarea datelor unui portretrobot căruia criticul real, Împieliţatul, nu i se aseamănă nici de frică? Cum altfel, dacă nu prin ameninţări, am putea să-I determinăm a se supune ordonatelor ordonanţe pe care specialiştii În urmăriri le emit la intervale regulate? Poate reţeta procustiană să fi fost cândva eficientă? Cine nu făcea critică obiectivă Înseamnă că făcea una subiectivă. Obiectiv, NOI suntem chiar Întruparea obiectivităţii. Iar cine nu este- cu noi, este împotriva noastra. Aşa începeau/încep ordinele de excomunicare. Eu nu doresc nici să primesc nici să emit, nici sa execut ordine de excomunicare a ereticilor. Am înţeles că dumneata ai avut în vedere eventuale reguli de deontologie a criticii. Cine nu le respectă pe cele orale, nu le va respecta nicj pe cele scrise. Dacă un critic minte cu bună ştiinţă, el nu este un critic mincinos ci doar un mincinos. Iar minciuna are picioare scurte. De aceea mi se pare că se află În afara culturii. autorii recentelor procese de intentieprilejuite de centenarul lovinescian. Într-o atmosferă culturală normală aceştia nu ar fi cutezat să se manifeste cu neruşinarea ceJor ce se ştiu ocrotiţi de "gorile".

— Răspunde critica literară comandamentelor literare ale epocii? În ce măsură este ea un “instrument de lucru“ pentru "cititorul cel de toate zilele"?

. — Epocile nu au comandamente unice, unitare. Indicaţiile literare ar trebui să fi fost emise şi remise nouă o dată pentru ceva mai multă vreme, adică pentru cât ţine o epocă. Dar cât ţine o epocă? Când se termină una şi când Începe alta. Când s-a terminat epoca dogmatică, unde ne sunt dogmaticii? Uneori indicaţiile sunt contradictorii, se anulează reciproc, alteori nu sunt luate În seamă, spre stupefacţia celor care le emit, care nuşiimaginaseră că pot exista receptori atât de impermeabili, atât de recalcitranţi. Lazăr de la Rusca, Minerii din Maramureş,lidice, În satul lui Sah ia, Ţie-ţi vorbesc, Americă!, Drum fără pulbere, Undeva pe Dunăre sunt opurile unor autori atenţi la glasul comandamentelor. Zahei orbul, Ultimul Berevoi sunt scrierile unui suferind de cecitate cromatică, ba poate chiar de daltonism. Mai sunt cazurile, multe, ale pozitiei intermediare: Bietul loanide, Facerea lumii etc., etc.. '
Critica nu poate fi' "instrument de lucru" pentru "cititorul de toate zilele" din bunul motiv că nu există cititor de toate zilele ci doar un cititor În zilele libere, când, după ce a folosit instrumentul de lucru pentru folosirea căruia este p,)ătit de antreprenor, cititorul virtual devine cititor real. Am mai scris-o, criticul ou se poate adresa acestui tip de cititor care abia are timp să citească după ce a epuizat programul peste plan, datoriile casnice, somnul de refacere. Ce să ne tot amăgim de larga audienţă a criticii! Se scrie pentru cei care au timp să citească şi aceştia, paradoxal, se Împuţinează În condiţiile noastre, deşi număru~ştiutorilor de citire creşte, cu toate pierderile reprezentate de cei analfabetizaţi În anumite medii. În condiţiile reaşezării preţurilor presei urmează să cercetăm efectele nu se poate mai pozitive ale acestor salutare măsuri asupra difuzării opiniei critice. Unii spun că mai bine nu se poate. Eu mă postez pe poziţia optimismului care zice: Ba se poate, ba se poate!
Se vorbeşte despre epuizarea rapidă a tirajelor de carte, nu se spune, nu se ştie care sunt aceste tiraje. Că există o foame de carte, lucrul este evident pentru toată lumea, numai că nefiind satisfăcută niciodată cererea, nu putem ştii nici cât era de mare. Sistemul nostru editorial este printre cele mai lipsite de feedback, nimeni nu ştie ce se cere cu adevărat, reeditările sunt practic imposibile (peste 50.000 de exemplare e nevoie de un H.C.M.) continuările de tiraj visuri irealizabile. Nu-mi daţi exemple de excepţii, le ştiu! Editarea unor serii de opere complete şi consecinţele acestor străduinţe depăşesc capacitatea previzională a Clubului de la Roma.

— Un număr considerabil de critici tineri (tineri ca vârstă biologică, judecăţile lor de valoare dovedind maturitate şi competenţă) se fac tot mai frecvent "auziţi". (Rolul revistelor studenţeşti În formarea acestor critici nu poate fi ignorat). Amintesc câteva nume: Ioan Buduca, AI. Cistelecan, Gheorghe Perian, Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter, Marius Lazăr etc. Ce-aţi aştepta de ia aceşti critici?

. — Criticii tineri se fac citiţi de criticii bătrâni, imberbi etc., mai ales atunci când reuşesc să se facă'tipăriţi. Aici vine greul. Rolul revistelor studenţeşti nu poate fi ignorat, cum bine remarcaţi. Păcatul să cadă peste cei ce.1 vor ignora. Noi, nu. Iată cum, chiar dacă forţe obscure ar dori să ne Împiedice să realizăm acest act lucid de majoră şi responsabilă atitudine civică, noi, toţi cei chemaţi (precum şi cei nechemaţi) vom privi cu responsabilitate viitorul culturii româneşti, care ştim că depinde În bună măsură de viitorul tinerimii române şi de alte naţionalităţi, vom Întâmpina cu refuz orice Încercare de a ne face să nu observam că sarcinile revistelor studenţeşti (culturale) vor creşte În deceniul care mai are opt ani de trăit. .
Căci, nu-i aşa, desigur. Cu cât problemele Încredinţate spre rezolvare restului presei din România vor deveni din ce În ce mai complexe, prin trasarea unui program ca şi prin trecerea hotărâtă şi definitivă de la dădăceala practicată până acum, de la răsfăţu! cu care erau tratate aceste odrasle de bani gata, la radicala Înţărcare, Însănătoşire, activizare, rentabilizare, subtilizare, laminare, cu atât rolul presei studenţeşti va deveni mai important, până la preluarea unor funcţii.pe care restul presei, redusă la esenţa ei presantă, nu le va mai putea Împlini.

Vom vedea dacă o revistă care costă între cinci şi cincisprezece lei îşi mai poate găsi locul În bugetul cultural al cititorului cu timp de citit, mai ales dacă această revistă va vrea să vândă un conţinut asemănător cu acela pe care-I vânduse până acum cu un leu. Presa română se află În fata celei mai îmbătător riscante experienţe. Traversată curajos, etapa, epoca aceasta ar putea să fie considerată, în viitor, drept o probă de foc. Purificarea ar fi de bun augur. Deşi, după unele reacţii, am sentimentul că se încearcă realizarea unei prese comerciale, uniforma-magazin fiind nu doar modă ci obligaţie. Nivelarea aceasta este semnificativă pentru reacţia de incertitudine, pentru lipsa de imaginaţie publicistică şi pentru limitele pe care preleţ::turile le impun iarăşi. În concordanţă cu logica, dar şi cu practica pieţii mondiale, nu există publicaţii viabilefără interventia unor finanţatori. Raportul paradoxal cu un mecenat care Îşi retrage investiţia În vreme ce continuă să solicite respectarea unilaterală a clauzelor cantractuale constituie o experienţă demnă de marile vremuri pe care le trăim. Exigenţele din ce În ce mai superioare, cum ar spune un cunoscut de-al meu, vor avea ca efect plauzibil ridicarea la cote tot mai Înalte ci calităţii presei ca suprem artificiu (de calcul).
Aştept ca tinerii critici să refuze tinereţea ca privilegiu, să iasă din rezervaţii, din solarii, din "ghetou riie" unde sunt nu doar izolati ci si ameninţaţi, refuzând abrogarea drepturilor cetăţeneşti printre care important este şi dreptul la opinie. Să fie, adică, nu tineri ci critici. Iar dacă nu li se oferă privilegiul de-a- gata, să nu creadă că această unică contradicţie socială a fost inventată pentru uzul lor exclusiv. Copilul care nu plânge nu capătă ţâţă. S-ar putea, dacă plânge prea mult, să fie înţărcat prea repede, mai ales când mama are sânul sterp…
- Cum apreciaţi receptarea literaturii de către critica literară din perspectiva "disputelor" sincronism / protocronism?

- Ca să pot aprecia receptarea literaturii de către critica literară din perspectiva "disputelor" sincronism/protocronism, ar trebui să fiu convins că aceste "dispute" au vreo semnificaţie literară. Ceea ce este puţin probabil. Un concept şi un pseudoconcept nu pot fi simetrice, nu pot polariza. Dacă protocronismul va depăşi faza de găselniţă verbală pentru a se defini, delimita conceptual, vom putea să dăm atenţie relaţiilor sale cu literatura, acum incerte. Manifestarea unei echipe de zgomote' nu are încă valoarea teoretică. Sublimarea unui complex de inferioritate într-unul de superioritate are motivaţii psihanalitice. Eu am învăţat, înainte de 1957, anumite materii cu manuale traduse, În care toate priorităţile aparţineau în fizica altora, cei care au fost primii mereu, [sovieticilor, adică rusilor]. În faţa excesului (potenţial} să mi se îngăduie să fiu circumspect. Prefer să caut mândrie [mai degrabă] în prezent decât în trecut, dacă este să aleg, dacă prezentul mi le oferă. Acest prezent îmi oferă iarăşi spectacolul fascinant al discordanţelor grupurilor de presiune, practica din cultură şi imaginea acesteia din conştiinţa câtorva grupuri de receptori, dintre care cel al criticilor literari mi se pare uneori analizabil din unghiul motivaţional,cu rezultate ce pot infirma multe dintre inerţiile teoretice din care se compune portretul robot al criticii.
Omogenizarea culturală ca şi omogenizarea socială sunt intrupări ale dorinţelor, nu realităţi [obiective], practice; Nu este totuşi eficient să arunci pietre în baltă pentru a provoca reacţia univocă a înţelepţilor, ba chiar măcar reacţia pur şi simplu. Poate că înţelepţii se uitau tocmai în altă parte. Şi pietrele se duc la fund.

— Se discută de o vreme despre generaţii. Mai mult În poezie, mai timid în proză şi aproape de loc în critică. Credeţi că se poate totuşi vorbi despre generaţii şi în critică?

- De vorbit, multe se pot vorbi. Nu neapărat cu rost. Termenul acesta este expresia persistenţei unui empirism bio-psihologist în cultură, fără vreo relevanţă teoretică practică. Criterii de coerenţă atitudinală se pot extrage pentru literatură din literatură, nu din domeniul psihologiei sociale, aplicabile doar în raporturile din cadrul grupurilor de creatori sau în analiza raporturilor dintre aceste grupuri şi alte grupuri sociale. Grupul "creatorilor" este în bună măsură fascinat, la noi, de grupul de referinţă al funcţionarilor culturali, cu tendinţa de a le adopta comportamentul, metodele. Această nouă pătură socială tinde să devină emiţătoare de modele comportamentale. Dar toate acestea au o legătură foarte vagă cu literatura. Generaţia este o ficţiune agresivă, un criteriu formal de solidaritate pentru un grup de presiune care solicită agrementul sau nel1tralitatea mulţimilor neomogene, altor grupuri de presiune, pentru a-şi formula şi realiza programul de apetituri sociale, sub masca unui program ideologico-estetic. Atât. Frecvenţa lui În contexte dif~rite are probabil o anumită semnificaţie. Poeţii fiind mai mulţi, volumele mai uşor de citit, trăsăturile comune mai vizibile, ficţiunea se construieşte cu mai multă uşurinţă pentru uzul acelora care se Iasă manipulaţi. Probabil că, aflat Într-o fază a evoluţiei sale spirituale, poetul român are azi un mai dezvoltat simţ gregar. După unii şi dramaturgii, criticii de teatru ÎI posedă În suficientă doză. Ba chiar şi criticii literari.

,- Un critic ("critica literară ar fi constiinta unei literaturi" spuneaţi dv.), În afară de calitatea de seismogr~f al 'literaturii, este si un "descoperitor". Pun ghilimele pentru că eu consider că un scriit~r se descoperă singur. Totuşi, rolul unui critic În a impune un scriitor, În a-i pune În lumină dimensiunile cărţilor sale, nu poate fi trecut cu vederea. Aveţi astfel de "descoperiri"?

- Că ar fi conştiinţa unei literaturi s-a spus despre critică adesea. Nu am făcut decât să observ că funcţionarea acestui truism este conditionată. Mă bucur că spuneţi, cu oarecare magnanimitate, că rolul criticului nu poate fi trecut cu vederea. Dacă cumva s-ar putea, poate că aici n-am mai discuta. Inţeleg că punerea În lumină a dimensiunilor este obligatorie, nu si punerea-- În umbră sau luminarea lipsei vreunei dimensiuni, de pildă a celei estetice.
Accept totuşi că stilul decis poate fi decisiv pentru cariera unui critic. Criteriile sale par Însăşi criteriile realităţii, agrementarea cu trebuie a frazei cere alte efecte decât blânda ocolire a imperativelor printr-un s-ar părea. Când ~t~lul decis e împăunat cu argumente, un critic dat poate convinge un cititor dat că un scriitor dat are o valoare dată. Nu altfel. Cu condiţia că cititorul dat să fie tocmai În aşteptarea unei asemenea valori date. ~a şi În. cazul fenomenului reclamei se pot crea necesităţi care până atuncI nu existau, se poate! realiza un orizont nou de aşteptare căruia să-i corespundă un nou tip de literatură. Nou - În sensul acela relativ pe care îI conţine "inovaţia" în literatură. Am îndrăznit cândva sa pun În pagină un grup format din Gheorghe lova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Mircea Nedelciu. Desigur, ultimul sărea din grup, care nu mai era omogen din motive evidente!). Fiecare În parte ar fi putut să existe, dar porecla lor de textieri este pe cale să se transforme În renume, coeziunea formală sau de substanţă să intrige. Acţiunea lor de grup a devenit vizibilă. Ea a fost anticipată la un mod mai plauzibil literar (deşi radicalizată În altă directie) de poeţi de orientare similară: Gavril Şedran şi Ioan Muşlea, cu un dec~niu si ju~ătate În urmă la Cluj (prin). Evoluţia celor trei Gheorghe ~ Mircea reprezintă azi un fascicol deşchis dar si o clară discordantă in rap~~ cu contextul literar actual. Succesul aparţi~e celui mai puţin radical. Nu Imi arog vreun merit de descoperitor. Am fost descoperit de ei si căutat . pentru a mi se propune să-i "descopăr". Ceea ce'amfăcut cu bunăvointă,
din convingere, În pofida rezistenţei unor colegi. Iată, Gheorghe Ene aşteaptă să fie publicat În Vatra. Îi amintesc şi pe această cale lui Romulus Guga promisiunea. Profit de ocazie pentru a atrage atenţia asupra unuI prozator al cărui superior profesionalism şi a cărui intimidantă timiditate nu sunt singure suficiente pentru a-I recomanda viitorului, dacă nu reuşeşte să o facă prin tipărituri: Gheorghe Voicu, sociolog, scrie nu doar literatură ci colaborează şi la o publicaţie confidenţială de specialitate, Probleme de medicină legală şi de criminalistică. Să nu ne imaginăm Însă că avem un nou autor român de thriller-uri.

- "Criticul are şansa de a dăinui numai dacă poziţia sa e radicală" (M. Petroveanu) Care sunt opiniile radicala pe care consideraţi că le-aţi exprimat nu numai faţă de cărţi ci si faţă de atitudini din cadrul climatului literar?
- Gestul criticului este mai degrabă unul de civilitate. Radicalitatea, în sensul În care folosea termenul Alexandru Ivasiuc, însemna cercetarea unui fenomen în profunzime. Nu era vorba de poziţia de răspăr, de contrazicerea unei opinii anterioare doar de dragul de a contrazice. Civilitatea presupune permeaailitatea unei fiinţe raţionale la argumente rationale. Nu cred că are rost să fac un inventar de opinii, cu atât mai mult cu cât ar fi prezumţios să le declar radicale. În condiţiile noastre când, adesea, firescul poate fi luat drept excepţie, sinceritatea poate fi confundată cu radicalitatea. Nu doresc să provoc ci să invoc preceptele revoluţiei care se contrazice pe sine.

- Aţi scris mai puţin despre poezie. Care să fie oare explicaţia acestei tăceri?

- Mai degrabă saturaţia m-a făcut să încetez a mai scrie despre poezie. Verbozitatea unei părţi a producţiei lirice îmi devenise insuportabilă. Dar specializarea era inerentă, necesară. Policalificarea este semn de criză, de instabilitate în cultură, fiindcă frizează diletantismul. Nu se poate trece cu dezinvoltură, descalificantă şi pernicioasă, de la agricultură la cultură, de la piscicultură la coprocultură, de la puericultură la subcultură. Foiletonismul riscă să nu se mai adreseze decât publicului nedefinit (indefinibil?) al magazinelor culturale, al cotidienelor, un public inert. Ca să poţi influenţa, dacă vrei să influenţezi, e nevoie să ştii pe cine influenţezi şi la ce metode poţi face apel. Fără a fi condamnabil, foiletonismul nu poate fi singura formă de critică literară. Comentariul specialistului pe marginea uriei cărţi din acelaşi domeniu, dacă e făcut În aşa fel Încât să rămână accesibil unui cititor dinafară, este necesar pentru a ridica nivelul teoretic' al criticii, pentru a reprima impostura. Faptul că anumite cărţi de excepţie rămân uneori necomentate se explică prin faptul că nu avem destui. specialişti În acel domeniu. Pentru că nici genul de comentarii private de spirit critic, semnate de zeloşi neofiţi, nu poate servi culturii.

- Sunteţi partizanul ierarhiilor În literatură?

- Egalitarismul ca şi falsificare a ierarhiei valorilor prin contraselecţie sunt fenomene sociale pernicioase. Nici literatura nu iese de sub incidenţa acestui criteriu al hominizării, capacitatea de a crea, a stabili şi a ierarhiza valori.

- "Trăim o epocă eminamente politică" - spuneaţi în "Un loc geometric". Cum vedeţi legătura politică-literatură?

- Practicăm cu toţii, explicit sau implicit, o politică culturală, în literatură, prin Însăşi actul selecţiei valorilor. Se aud mai nou alarmate glasurile acelora care militaseră Împotriva autonomiei esteticului, atunci când li se aplică criterii extraestetice În analiza operei lor. Valorile sunt concomitent autonome şi heteronome. Nu diversitatea criteriilor cu ajutorul cărora sunt selectate ar trebui să supere ci confuzia, nedeclararea sistemului de referinţă. Un roman cu Înalte calităţi literare nu poate fi anormal, fiindcă arta nu se poate deparatiza de morală. În schimb poate abandona moralizarea. Imixtiunea politicii în viaţa noastră a căpătat forme adesea ridicole. Străduinţa instinctului nostru de conservare de a ne păstra autonomia fiinţei, personalitatea convingerilor este înduioşătoare. Nu voi a fantaza despre politica de nonimixtiune cu aplicaţii la cultură. Stilistica imixtiunii poate fi Însă creată. Să analizăm sofismele prin care se anulează o parte din efectele benefice ale Legii Presei. Se vorbeşte mai nou despre Îndrumare ca despre un fenomen care are nevoie pentru a se manifesta de un canal informaţional aparte, prin practicarea lecturii prea labile a presei de către persoane desemnate să re.alizeze această îndrumare, persoane care aparţin aparatului central, după ce se renunţase la acest tutelaj. Se uită însă că, la nivel ierarhic, redactorul-şef a fost dotat, prin însăşi includerea sa în nomenclatorul central, cu competenţa şi responsabilitatea politică adecvate rolului său de realizator în presă a politicii de partid. Substituirea de competenţă se soldează cu privarea de competenţă a celui care, prin chiar funcţia sa, o deţinea. Ideea prevenirii greşelii devine generatoare de distorsiuni, atrage după sine nu asumarea răspunderii ci pasarea sa în sus. Privată de răspundere, conducerea unui organ de presă tinde să se priveze de iniţiativă. Ceea ce contrazice însăşi esenţa unei doctrine revoluţionare în care iniţiativa, responsabilitatea, acte antiinerţiale, definesc un program politic. Astfel presei i se micşorează adresabilitatea, forţa de persuasiune, atractivitatea, acte anti-inerţiale, în contradicţie cu însăşi rolul ei, presa este privată de forţa ei de oglindire şi focalizare, i se extirpă spiritul critic care nu se manifestă decât ca act de responsabilitate personală. Critica nu se poate exercita prin delegare. Mai e nevoie de argumente pentru această legătură de epocă între literatură şi politică?
- "Ce calităţi ale căror opere [ale momentului literar '81] aţi dori să fie păstrate, perpetuate, dezvoltate?"
- Întrebarea mi-a mai fost pusă în alt moment. Atunci aş fi putut răspunde cu şiruri de realităţi-deziderate, dacă n-aş prefera să elimin piedici, să jalonez. Nu ader nici azi la scheme, la tezismul de orice fel. Falsul artistic este nociv şi nu poate avea o funcţie socială pozitivă. Limitele spiritului critic sunt limitele literaturii noastre satirice. "Podul aerian" realizat de Marian Popa reprezintă o fericită îmbinare a unei neobişnuite. potenţialităţi creatoare cu spiritul critic generalizat. Pentru definirea momentului literar prin context ar merita a fi citat în întregime un text publicat de Ovid Oensusianu în 1906, "Gardele pretoriene în literatură". Iată începutul:
"Cei mici, ambiţioşii care caută să-şi ia roluri ce întrec puterile lor, au ştiut întotdeauna să profite de unele împrejurări. Anarhia e starea care le convine şi, dacă ar putea, dacă li s-ar ierta, ar decreta-o pentru multă vreme ca stare normală" [. . .] Şi apoi: "Să nu ne speriem de aceste proclamări, dar să nu uităm totuşi că ele sunt semnul unei stări care nu poate fi trecută cu vederea, pentru că vine să turbure mersul firesc al lucrurilor şi este alimentată cu stăruinţă, cu scopuri prea vădite şi de prea mulţi complici".
Gărzile pretoriene au impus împăraţi la a căror pieire s-a râs. Fuseseră de mult copleşiţi de ridicol.

Târgu-Mureş. 28 februarie. 1982

Text cenzurat de Consiliul Culturii din revista "Echinox", în 1982.

Publicat in Nicolae Baciut, "Oglinzi paralele. Interviuri", 1990

Etichete: , , ,