OBELISCUL sau Sfarsitul cuceritorilor

DAN CULCER
OBELISCUL
„lângă zidurile nepieritoare ale speranţei"
HESIOD


Oraşul meu e mic. Nu are decât o singură piaţă, cinci străzi care se îndepărtează radial din centru, o biserică, două şcoli, cinci cârciumi, cinci cafenele, un magazin de mobilă, o consignaţie, o baie publică şi un râu care trece pe la marginea lui. In mijloc se înalţă un obelisc despre care se spune că a fost construit acum cinci secole din pietrele cetăţii dărâmate de cuceritori. De câtva timp se construiesc aici case înalte, câteva la marginea oraşului, pentru că primarul este un om înţelept şi vrea să rămână în istorie. Locuiesc şi eu într-una din ele, într-o garsonieră destul de bună, şi, spre norocul meu, am nervii tari, aş putea spune că sunt chiar inert, de aceea nu mă sinchisesc de zgomotul multiplu, fecund şi derivat al clădirii din beton armat. In timpul meu liber mă ocup cu creşterea viermilor de mătase. Cred că este o ocupaţie agreabilă şi onorabilă, pentru că un om serios trebuie să facă ceva în afara orelor de serviciu şi plăcerea pe care mi-o dă foşnetul viermilor între frunzele de dud, târându-se lacomi pe foile mari de hârtie, cred că este o plăcere cinstită şi care nu dăunează nimănui. Şi, mai ales, nu produce zgomot. Aerul curat al ultimului etaj pare să le priască viermilor mei. Cresc repede, alimentaţi cu sârguinţă şi pasiune de mâinile iubitoare care ştiu să le creeze condiţii prielnice de trai, curăţind la intervale bine stabilite foile de hârtie de resturile frunzelor roase. Iau uneori, seara, în palmă câte un vierme grăsuţ şi alburiu împreună cu o frunză de duzi şi trăiesc clipe de dulce reverie simţind cum. în căuşul palmei mele, viermele se simte liniştit şi continuă să ronţăie frunza, mângâindu-mă cu afecţiunea aceea statornică ce nu poate fi găsită decât la animale, la câinele care linge mâna stăpânului său, la pisica înfoiată şi ameţită care se roteşte pe lângă piciorul omului.
De câtva timp viermii au devenit tot mai numeroşi, nu mai pierd nici unul, cresc mari, din ce în ce mai mari, mi-e greu să-i mai aprovizionez şi eu am slăbit tot alergând încoace şi încolo ca să depistez prin curţi sau pe marginea străzilor duzi, urcând, căţărându-mă pentru ca să le strâng frunzele, alergând apoi spre casă pentru a curăţa rafturile şi a depune hrana proaspătă. Dar bucuria mea, satisfacţia pe care mi-o oferă această ocupaţie nobilă îmi dă compensaţia necesară eforturilor. Am pus acum rafturi în toată camera, lăsând două culoare strâmte prin care mă strecor ea să reînnoiesc aprovizionarea. Patul mi l-am mutat în bucătărie şi mi-am cumpărat un ceas deşteptător, pe care îl pun să sune din trei în trei ore, căci frunzele sunt consumate repede şi mă tem să nu-mi moară viermii. Abia aştept să înceapă amorţeala aceea prevestitoare, viermii sătui şi maturi vor începe să se încolăcească în propriul lor fir, cu mişcări lente, rotunde, devenind gălbui coconi de mătase. Atunci viaţa lor, de acum înainte, va fi sacrificata şi. după o scurtă fierbere în apă clocotită, cineva va derula firul preţios. Dar, până atunci, mai sunt câteva zile şi viermii mei devoratori de frunze sunt încă vioi şi pretenţioşi.
Aseară ceasul m-a uitat. Nu ştiu, să se fi stricat, să-1 fi blocat eu fără să-mi dau seama, oricum, din motive care nu-mi sunt cunoscute, el n-a sunat la timp şi când, parcă reflex, m-am trezit ceva mai târziu de ora unu, liniştea nefirească care domnea în locuinţă m-a făcut să sar din pat şi să cercetez cu ţi sunt cunoscute, el n-a sunat la timp şi când, parcă reflex, m-am putut opri să nu le cercetez pe toate, speram să se fi refugiat toţi în cele de jos, deşi în mod firesc drumul lor merge în sus. M-am aşezat pe marginea patului, încercând să reflectez puţin asupra evenimentelor. Dispariţia lor era împotriva legilor biologice şi de aceea mi s-a părut supărătoare, uşuratică şi trădătoare. Oricum, eram îngrijorat de soarta lor aşa că am ieşit în balcon şi am încercat să văd ceva prin întunericul difuz al miezului de noapte. Mi s-a părut că văd corpurile lor albe mişcându-se încet, la o distanţă de câteva sute de metri de bloc. în lumina -albastră a lămpilor de neon. Era un cortegiu lung, al cărui capăt pornea de la baza blocului şi se pierdea în întuneric. M-am gândit atunci la cele câteva sute de grame de sămânţă uşoară, pe care le cumpărasem ultima dată de ocazie. Vânzătorul, un tânăr, părea străin de oraş. M-a oprit lângă bloc întrebându-mă dacă nu am nevoie de seminţe. Mă cunoştea, totuşi. El are un stoc ce-i prisoseşte — spunea — şi ar dori să-1 valorifice. Ne-am înţeles asupra preţului şi am preluat marfa care era de foarte bună calitate şi îngrijit ambalată în trei cutii metalice, cizelate, cu încrustaţii fine, nişte simboluri al căror înţeles îmi scăpa. De ce m-a ales ?
Erau mii de viermi, poate sute de mii şi, ceea ce părea ciudat, trupurile lor văzute de la înălţimea ultimului etaj mi se păreau tot atât de mari acum ca şi cum le-aş fi văzut pe rafturi. Am coborât imediat cu ascensorul şi am alergat spre capul şirului alb. Eram obosit când am ajuns, dincolo de marginea parcului, cam la o jumătate de kilometru de casă. Prin praful uşor al unei stradele, picioruşele lor mişunau ridicând un nor pâlpâind în lumină. Se târau tăcuţi, doar plăcuţele de siliciu ale prafului scârţâiau frecându-se una de alta. Era cald, plăcut, puţin umed, aerul mă cuprindea îmbrăţişându-mă şi îmi foşnea pe piele ca bulele unei ape gazoase. M-am aşezat în calea primului târâtor, încercând să-1 opresc cu piciorul. Şi-a ridicat doar capul lui cu ochi negri şi, ocolindu-mi genunchiul, s-a târât mai departe, parcă dojenindu-mă cu tăcerea lui binevoitoare. De ce ne-ai lăsat înfometaţi ? părea că îmi spune, şi trebuie să recunosc că mi-a fost ruşine. Ceilalţi l-au imitat pentru că eu nu eram în stare să mă mişc din loc şi simţeam trupul lor moale apăsându-mă, discret, dar cu putere totuşi, pe laba piciorului, spre gleznă în sus şi peste rotulă. Era cortegiul lor ca un şarpe alb de adâncuri, orb, neveninos dar puternic. Şi atunci am început să merg la pas, alături de ei, încercând să le vorbesc, să-i conving că trebuie să se întoarcă acasă, că pădurea e departe şi de acum. mă voi strădui să nu mai adorm, să-i hrănesc la timp şi să-i îngrijesc cu mai multă răbdare. Dar glasul meu suna straniu în tăcerea caldă şi, după câteva fraze, am tăcut păşind împăcat pe lângă ei, ca un paznic pe lingă trupa sa de ierbivore duse la păscut. Am străbătut astfel oraşul pustiu, pe lângă obeliscul de piatră şi pe lângă biserică, spre strada care duce în pădure. Când am ajuns la lizieră ei s-au răspândit cuminte şi organizat, preluând fiecare câte un copac. Erau câţiva duzi şi aici, chiar la margine, apoi urmau stejari, mulţi stejari, o pădure mare, care ţinea până la marginea râului. Ca la un semn a început ascensiunea şi frunzele au prins să foşnească, vibrând parcă de teamă. Am stat trei zile alături de ei până când pădurea a devenit o jalnică adunătură de schelete. Apoi, la marginea râului, ei s-au oprit neîncrezători şi, atingând cu frunţile bombate suprafaţa apei, au întors capetele spre oraş. Drumul acesta a fost cel mai nemaipomenit spectacol pe care l-am văzut vreodată. Sătui, dar ameninţători, se îndreptau, parcă în salturi, spre primele case ale oraşului. Trupurile uriaşe ale turmei lor se zvârcoleau, biciuind aerul cu mişcări spasmodice şi o ridicare a jumătăţii anterioare era urmată imediat de un lung salt înainte. Pământul bubuia sub buşiturile căderilor şi apoi saltul era reluat iar şi iar. Nemaipomenitul asalt şi zgomotul insuportabil al repetatelor şi multiplicatelor lovituri devenise asemănător unui tam-tam războinic din îndepărtate păduri. Alergam pe lângă şirul de zvârcoliri, înfierbântat şi răsuflând greoi, până ce primul s-a aruncat ca un berbece, cu jumătatea dinainte a trupului, peste gardul unei grădini. Rupt sub greutate, acesta s-a prăbuşit trosnind şi peste sfărâmăturile lui au trecut ca nişte şenile trupurile lor albe şi moi, pe care nimic nu le putea răni. Buşitura s-a repetat în faţa zidului casei, care a crăpat şi, când, asemeni unei armate, viermii au repetat loviturile, casa s-a dărâmat cu un zgomot scrâşnit, în ruperi de grinzi şi ţipete de oameni treziţi din somn. Era dimineaţa devreme, în jurul orei cinci, şi oamenii au crezut probabil că e un cutremur. Cu gurile lor acaparatoare viermii au atins trupurile celor pe jumătate adormiţi, înghiţind capete smulse de pe trup ca un lob de frunză, au mistuit copii şi, în zbateri uriaşe, au trecut distrugători şi lacomi, pe jumătate întărâtaţi de gustul nou al cărnii, prăbuşindu-se peste porţi, ca o turmă înnebunită de elefanţi dezlănţuiţi de foame. Nu pot să descriu această teribilă teroare care a izbucnit în oraş, fuga disperată a oamenilor, şubreda lor rezistenţă, pustiirea şi dezolarea cetăţii pârjolite şi cutremurate de scârbă, nici dezmăţul vorace al atacatorilor. Peste câteva ore oraşul era distrus. Rămăsesem singurul om între ruine, respectat şi ignorat de ei, privind cum se înlănţuie în enorme mase de materie flască şi albă, târându-se unii peste alţii în căutarea unor resturi comestibile. Numai în centrul oraşului se înălţa încă obeliscul construit din pietrele cetăţii vechi. înalt şi alb ca şi viermii. Am înaintat printre grinzi şi cărămizi, peste acoperişuri de tablă răsucită ca de furtună, spre el şi aici am văzut neaşteptatul destin al asaltului. Lângă piatra albă zăcea greoi şi rotindu-se un vierme alb cu ochii negri, parcă amorţit, într-o stare de transă, lăsând să-i curgă din gură firul alb şi gros ca un odgon de corabie al secreţiei sale. Un altul tocmai se întindea către obelisc şi, ridicându-şi trupul, se pregătea să dea lovitura ultimă a distrugerii. Dar atingând cu fruntea lui lucioasă şi boltită piatra obeliscului, care părea că se cutremură şi se destramă deja, trupul său înţepeni şi, lăsându-se uriaş, greoi şi moale, la poalele pietrei, el începu să-şi rotească capul şi să saliveze alb şi îngroşat.
Cluj-Tirgu Mures, 1974
Povestire publicata in O ANTOLOGIE A LITERATURII DE ANTICIPAŢIE ROMÂNEŞTI
Îngrijirea ediţiei : Alexandru Mironov , Ion Ilie Iosif şi Radu Honga
Cuvânt înainte : Alexandru Mironov . Ion Ilie Iosif. Cu o postfaţă de Adrian Rogoz
SCRISUL ROMÂNESC, Craiova, 1983