Va multumim, politicieni români ! Comentarii la declaratiile dlui Gazda

Va multumim, politicieni români ! de molnar1970
Gazda József : Va multumim, politicieni români !

http://www.weblog.ro/regionalizarea_romaniei/2005-11-30.html#56841

(Comentarii de Dan Culcer : "Egy gogos magyar")


Extras din "Romániai Magyar Szó", 30.11.2001

" Va multumim, politicieni români, guvern al României, SRI, domnule ministru de interne Ioan Rus, domnule prim ministru Nastase, domnule presedinte Iliescu, va multumim ca exprimati în locul nostru ceea ce noi nu avem curajul sa spunem : ca într-adevar dorim autonomie. "

" Dorim autonomie – teritoriala, culturala si personala – pentru ca numai ea ne poate apara împotriva atacurilor ca cel de acum. Numai autonomia ne poate asigura noua, maghiarilor din România, auto-construirea pasnica si sigura, pastrarea traditiilor si culturii noastre, organizarea scolilor noastre, numai ea ne poate apara împotriva românizarii fortate la care suntem expusi de opt decenii si jumatate, numai ea ne poate da posibilitatea de a frâna acest proces. "
Avîntul retoric si spatiul restrins al articolului il impiedica pe autor sa argumenteze sustinerile sale. Inteleg sursele patosului dar cred ca nu aceasta e metoda pentru gasire unor solutii si blocarea actiunilor de care se teme dl Gazda.
Sa vedem studiile de demografie istorica. Ce demonstreaza ele ? In primul rind, frecventa acestora in spatiul politic si cultural maghiar da semn ca virfurile intelighentie traiesc un sentiment de incercuire, de periclitare nationala ale caror cauze se afla nu doar in politica de românizare, reala in anumite epoci si zone, dar nu neaparat efiecienta, ci in pierderea de substanta biologica a grupului. Emigrarea din 1956, scaderea ratei natalitatii, rata importanta a natalitatii altor grupuri de contact (tiganii, românii, slovacii), caracterul de unicat la grupului in rindul natiunilor europene, deci dificultatea de a gasi criterii de solidarizare (francofonia, slavofilia, germanitatea sunt paleative pentru tensiuni similare in istoria secolului al XX-le, inaplicabile in cazul ungurimii). Mai toate recensamintele din ultimul secol au fost contestate de specialistii unguri, evident minus cele realizate de ei insisi, toate datele verficate si confruntate cu rezultate anterioare si indici diversi de corectie. Fenomenele similare, care au atins comunitati rumanofone, nu par sa prezinte interes (camasa e mai aproape decit haina), e eludata eventualitatea ca anumite pierderi demografice sau nationale ar fi pur si simplu legate de procese normale in zonele de contact intre doua natiuni, sau de evenimente naturale –seceta, epidemii. O suspiciune generalizata, betonata de convingeri la limita prejudecatilor. Ii recomand deci dlui Gazda sa studieze bazele de date pe aceasta tema pe care le ofera sursele Internet, imensa bibliografie stattistica. Ca si volumul "Populatie si societate" I, Editura Dacia, Cluj, 1972. Sursele generale bibliografice le gasim pe situl Universitatii din Szeged (Ungaria) :
Bibliografie
Alta sursa specific geografica si care este o baza documentara solida pentru chestiune "regionalizarii"Geografia Romaniei
In fine cercetarile sistematice ale lui Varga E. rpád care imbina demografia istorica cu cea actuala trebuie de asemenea parcurse :
http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/nepszam.htm#lab42 chair daca cu rezerva pentru nespecialistii hungarofoni.

" În fata noastra avem exemplul multor alte popoare din Europa, cel al frizonilor din Olanda, al germanilor din Belgia, al suedezilor din Finlanda, al austriecilor din Tirolul de Sud sau – ca sa-i amintim pe vecinii mai apropiati – cel al gagauzilor din Moldova si al rusilor din Transnistria, care se bucura de aceasta autonomie si care au obtinut-o ori prin lupta, ori datorita întelepciunii natiunii majoritare. Noi – stiind ca ne aflam într-o situatie dificila si pentru ca politica româneasca de dupa 1989 a facut poporul sa creada ca autonomia este un lucru blestemat – ne-am oprit brusc. UDMR a aplicat o tactica diferita, a încercat din interiorul guvernului sau cu sprijinul acestuia sa obtina posibilitatea de a-si dovedi bunele intentii, prin eforturile sale depuse în vederea constructiei acestei tari si a îmbunatatirii aprecierii ei, la care a contribuit din plin. "
N. N. Frazele privind politica româneasc fac referinte la epoci diferite : o data e vorba de românizarea din ultimii 80 de ani, adica de la constituirea României Mari, 1920, se inglobeaza deci si toate perioadele sistemului comunist, inclusiv cea in care a existat o Regiune Autonoma Maghiara si cind activistii de partid din Ardeal erau recrutati cu osebire dintre minoritari : unguri, evrei, rusi basarabeni, tigani. Studiile care au incercat sa dovedeasca contrariul nu tin seama de natura posturilor ocupate ci doar de cantitate.
" Uniunea a crezut – nu cu putina naivitate – ca, prin construirea sistemului autonomiei locale, poporul nostru va putea într-adevar sa se autoguverneze, sa rezolve problemele sale specifice*. Acest efort însa a fost sortit esecului. Mai mult : el s-a întors în mod brutal si aproape rusinos pe dos. Mâna prieteneasca, întinsa pentru a da si a cere ajutor, a fost si continua sa fie primita cu palme brutale în obraz, cu atacuri din spate, cu încalcari brutale ale sentimentului nostru national si ale demnitatii noastre.
* In afara de chestiunea supravietuirii comunitatii, esentiala desigur, care sunt problemele " specifice " ale poporului maghiar din Transilvania ? Nu am întîlnit vreo analiza in acest sens, si as dori sa mi se recomande una, ca sa vad ce putem pune in cîrca specificitatii nationale si ce in cÎrca divergentelor de interese economice.
"Politicienii români vor sa stabileasca, cine suntem noi ? Ei ascund realitatea dupa minciuni, împiedica prin amenintari si intimidari redesteptarea sovaielnica a unei parti din natiunea noastra, aflata sub oprimare de mai multe secole*. Ei îndraznesc sa afirme despre comunitati care se declara maghiari si care au o prezenta multiseculara, ca acestia nu sunt maghiari, le refuza cele mai elementare drepturi ale omului, retragând pâna si dreptul lor de a se autodefini si de a învata limba materna în 1-2 ore pe saptamâna, în timp ce dreptul legal la acestea nu li se acorda? A devenit clar ca politica româneasca tinde spre absolutism, încalcând drepturile fundamentale ale omului, fara a respecta macar acele reguli elementare ale convietuirii, care nu au putut fi trecute cu vederea nici de regimul comunist."
*La ce oprimare si la ce secole face aluzie autorul ? La succesivii ocupantii ai Ungariei : otomani, austrieci, rusi ? In anumite perioade Ardealul a fost singura zona libera si independenta pentru unguri. Nu am cunostiinta de vreo ocupatie romaneasca a teritoriului maghiar, doar daca consideram Ardealul ca fiind ocupat ilegitim de romani. In cazul acesta inseamna ca nu acceptam criteriul natiiunii majoritare ca fondator de stat, asa cum a fost el practiocat si se mai practica in Europa. Si atunci e bine sa o spunem clar. Cu toate consecintele logice pentru statalitatea europeana, inclusiv cea a Ungariei. Sau daca e vorba de ciangai si de oprimarea româneasca a acestora, discutia poate urca spre surse, adica spre istoria ciangailor dintre care cele putin o parte sunt refugiati din Ardeal, adica de sub stapinire ungureasca, dintr-un Principat independent. Sau e vorba de asuprirea nobiliara, dar in acest caz criteriul asupririi specific national nu se mai pune.

"Principiul reprezentarii proportionale a poporului, pe toate nivelele, în posturile de conducere, în politie, în armata. Principiul egalitatii în drepturi, dreptul de a utiliza limba materna în viata publica si în învatamânt. Se urmareste exclusivitatea, se continua o politica opresiva, colonizatoare în economie *. Tactica lor, care are ca scop înabusirea germenilor autoadministrarii, autodeterminarii si autoguvernarii, asigurarea controlului total asupra tuturor, fara a se da în laturi nici macar de la potopul de minciuni deformatoare, de sloganurile mincinoase ale românilor din Secuime, de la instigarea la isterie, vrând sa se asigure astfel imperturbabilitatea politicii opresive-asimilatoare pe care o duc, o stopare completa a maghiarimii. Se produc raporturi Har-Cov, raporturi SRI, se debiteaza despre pericolul unguresc, urmarind prin aceasta desavârsirea demoralizarii si intimidarii complete a maghiarilor. Acolo unde ei – printr-o brutala perfidie, prin nerespectarea sistemului dreptului international, prin batjocorirea bunului simt – ocupa posturi în organele de stat într-o proportie ce depaseste cu mult procentajul lor, am putea spune chiar : în proportie inversa, fara sa tina cont de principiile fundamentale ale convietuirii româno-maghiare, ei încearca, cu ajutorul minciunilor zgomotoase, sa puna bazele necesare crearii unei situatii si mai deformate, si mai nedrepte, pentru ca, prin aceasta, sa-si poata continua politica colonizatoare (s. n.) **. "
* Cred ca aici a fost spus si atins esentialul. Dupa opinia noastra in ansamblu este vorba de un conflct economic si de putere, drapat in faldurile patriotismului si ale grijii fata de popor. Chiar daca il cred cu adevarat preocupat de chestiunile identitare pe autorul articolului, nu cred ca acordarea unei largi autonomii culturale, educationale va rezolva tensiunile, atita vreme cit in zonele de contact sau in cele de maxima densitate maghiara controlul economic total nu va fi posibil pentru noua clasa de intreprinzatori sau daca vreti de "capitalisti unguri", care nu se deosebesc de "capitalistii români" decît prin faptul ca au alta limba materna, "metodele de lucru" fiind aceleasi.
Proprietatea asupra terenurilor fostelor mosii ale "optantilor" (e vorba de cetatenii de orgine maghiara care au preferat sa emigreze in Ungaria dupa 1919, nu sunt sigur de formula!) a fost cauza unei lungi batalii in Ardealul de dupa 1920. Deja la sfirsitul secolului al XIX-le, burghezia si mica nobilime maghiara ardeleana, oameni politici de la Budapeste cereau ajutorul statului maghiar pentru a impiedica trecerea in proprietate romaneasca a unor mosii, intreprinderi.
Era deci forma cea mai clasica de protectionism economic, mascata de chestiunea identitara. Aceste argumente vor trebui sa fie analizate intr-o zi cu sinceritate de economistii maghiari si români ardeleni. Ca si cum capitalul "românesc" ar fi putut fi cea mai puternica unealta de romanizare. Nu e cu totul exclus sa fi fost asa, altfel batalia nu ar fi fost atit de acerba. Nationalistii români activi din Ardeal, inainte de 1918, nu au fost tarani ci burghezi, fondatori de cooperative, de banci. Restul populatiei traia, isi pastra legea si limba.
Colaborarea intre "capitalul evreiesc" si "capitalul românesc" dupa 1920 (pp. 223 si urmatoarele), considerata ca un soi de dovada lipsei de patriotism din partea evreilor ungarofoni, este denuntata vehement de Toth Sandor, autorul sintezei "22 de ani de robie a Ardealului". Este descrisa situatia marilor institutii financiare al caror sediu era la Budapesta (pp. 240 s.u.) insistîndu-se asupra masurilor impuse de guvernele de la Bucuresti, printre care obligatia de a se dovedi orginea locala, adica ardeleana, a capitalurilor. Nu confund aceasta carte cu un studiu serios de sociologie si economie, dar chiar prin parcurgerea rapida a sumarul ei se observa mai clar natura si sursele conflictului, care a fost si ramine funciarmente economic.
Teoria liberalismului absolut, la moda azi pe meleaguri yankee, risca sa perturbe programele protectioniste subsecvente, romanesti sau unguresti, din Ardeal.
In acest spirit, ar trebui vazut cine sunt finantatorii lui Gheorghe Funar, dar si ai dlor intreprinzatori secui din judetele Mures, Covasna si Hargita. Am putea judeca cu totii mai clar partea de demagogie si partea de economie din aceste respective discursuri.
* * Aici suntem cu totul de acord cu autorul. Daca aceasta este situatia, si ea poate fi dovedita juridic, nu exista nici un motiv ca ea sa fie tolerata. Din presa si din alte surse, am inteles ca cei mai zgomotosi si mai revendicativi români din Secuime ar fi citiva care incearca sa ascunda astfel acte de coruptie si abuzuri. Tactica nu a fi noua.

" Iar cosmarul, pericolul îngrozitor poarta numele de autonomie. Oare de ce se repeta acest cuvânt atunci, când UDMR nu l-a rostit de sapte ani încoace, într-un mod de neiertat ? Se repeta, pentru ca au dreptul sa-l repete si pentru ca le e frica de acest cuvânt ! Stiu si ei ca autonomia este singurul lucru ce poate împiedica fortele extremiste din România – adica actualul partid de guvernamânt si partidele nationaliste, întreaga politica asupritoare româneasca, ce considera ca obiectiv lichidarea maghiarimii – sa-si realizeze vointa si scopurile exprimate sau tacite. Au rostit acest cuvânt pentru ca se tem, l-au rostit, pe un ton acuzator, si în locul nostru. Sau, sa zicem : ne-au facut sa o spunem. Ca aceasta-i adevarul, maghiarilor din România le trebuie autodeterminare. Avem si noi nevoie de acele drepturi umane pe care gândirea politica internationala le asigura tuturor popoarelor lumii. Avem nevoie de ele pentru ca avem nevoie de garantii politice care sa ne asigure pastrarea, auto-construirea si ocrotirea valorilor maghiarilor din România. Nu într-un mod special, ci într-unul care corespunde normelor internationale. Sau, cu mai multa precizie – formulând chiar pe baza acestora – : într-adevar avem nevoie de autonomie."
"Dumneavoastra ati spus autonomie ! Ati spus-o si în locul nostru ! Sau : ati spus-o în locul nostru, ca sa vrem autodeterminare si autoguvernare. Va multumim ca ati exprimat-o si ca ne atrageti atentia prin aceasta sa facem uz de drepturile ce ne revin, sa luptam pentru aceste drepturi. Noi credem cu adevarat ca se va realiza, în zorii secolului al XXI-lea, ceea ce pe pamântul Ardealului a fost un lucru obisnuit pâna în 1918, si tocmai din aceasta cauza, acest lucru este la noi o traditie central-europeana, o traditie milenara, care a fost lichidat de catre Dumneavoastra. Ca si noi ne vom bucura de binefacerile acelei idei, de care stramosii Dumneavoastra s-au bucurat timp de mai multe secole, si datorita careia bazele culturii românesti au putut fi puse pe aceste meleaguri. (s. n) * Credem ca Transilvania – si întreaga Românie, asa cum si cea mai mare parte a românilor de aici o vrea – va deveni din nou patria popoarelor egale în drepturi. Si se va termina cu aceasta politic discriminatorie, care nu este demna nici de natiunea româna, pe care Dumneavoastra, politicienii români de astazi, vreti sa o mentineti pe stâlpii incitarii la ura. "
Traducere : Koros-Fekete Sándor
* Nu pot lasa fara sa comentez fragmentul subliniat in ultimul paragraf din articolul de mai sus :
Autorul opereaza o idealizare, o deformare atit de evidenta a realitatii incit tacerea politicoasa ar inseamna o nedorita complicitate. Pe care deci nu mi-o ingadui.
Identificare Ungariei milenare sau a celei dualiste cu modelul democratic modern nu este prea corecta.... Iar declaratia senina ca bazele culturii romanesti au putut fi puse datorita binefacerilor ideii de traditie europeana avansata de statul ungar pe tarîmul Ardealului este o exagerare. Ardelenii români s-au scolit pe unde au putut. Dar, pina tîrziu, nu in limba lor. Liceele, colegiile inainte de 1848 functionau in limba latina, mai apoi in maghiara. Nu uit rolul jucat in ridicarea nivelului cultural al ardelenilor in general, si al românilor desigur, de colegiile organizate de ordinele calugaresti (minoriti, iesuiti, franciscani, din Cluj, Aiud, unde au intrat si scolari români. Totusi, daca o cultura romaneasca moderna s-a putut dezvolta in Ardeal in secolul al XVIII-le si apoi a putut fi exportata spre Tara Romaneasca, la inceputul secolului al XIX-lea, acest fenomen este rezultatul paradoxal al infiintarii Bisericii Greco-Catolice.
Sursele nationalismului identitar romanesc au inflorit gratie acestui act deturnat de la scopul sau initial. Inaintarea pe scara sociala cerea inainte asimilarea in natiunea dominanta. Asa s-a intimplat si cu tinerii unguri care s-au scolit la Viena sau au vrut sa fac o cariera politica. In epoca comunista trebuie sa faci studii la Moscova, traditia nu -sa schimbat. Acum trebuie sa ai burse Soros la Londra sau in Statele Unite. E adevara ca selectia nu se mai face probabil pe baza de fisa de cadre, dosar. Desi se tine seama de parinti. Nu avem decit sa studiem listele de bursieri de dupa 1990.
Propunem deasemenea autorului sa studieze legislatia maghiara de dupa 1860, reforma invatamintului, metodele de maghiarizare oficiale si cele neoficiale, colonizarea vaii Muresului de la Arad spre Secuime pina la 1918.
Sa nu facem pe inocentii. Romanii au avut actiuni similare. Moldovenii in cautare de lucru au venit in Ardeal si au modificat structura demografica a zonei Brasovului. Aceste fenomene ar fi avutr loc si sub un regim neromânesc, pur si simplu din ratiuni economice. Poate ca ele au fost dirijate, desi sa nu uitam ca inainte de 1970 s-au facut eforturi mari pentru industrializarea Moldovei. Ceea ce inseamna ca daca ar fi dat rezultatele scontate, populatia ar fi fost fixata pe loc si nu transformata in migranti economici.
Dar eficienta si organizarea austro-ungara nu a fost in avantajul comunitatii românesti. Actiunile de colonizare au dat roade, cel putin aparent. In schimb ineficienta administratiei romane de dupa 1918 a dat sanse, daca pot sa-mi permit aceasta butada, populatiei maghiare.
Nu îi cerem autorului sa-si completeze informatia pentru a-l umili ci pentru a-l incuraja sa compare metodele, timpul actiunii, violenta ei. Pentru a ne ajuta pe cei de cultura romana, care nu au acces la toate aceste surse, sa le infruntam realitatea cu luciditate, sa ne încurajeze sa nu imitam metodele stramosilor unor concetateni ai nostri, pe care insa nu avem dreptul sa-i facem responsabili de abuzurile unor generatii precedente, asa cum nici noi nu putem fi culpabilizati colectiv ca neam pentru comportamentul administratie romanesti din Transnistria, pentru masacrele asa ziselor Garzi ale lui Maniu, despre care nimeni nu mai vorbeste azi, tacerea fiind atit de asurzitoare încît ma intreb daca nu am visat sa fi citit intr-un roman de Titus Popovici astfel de istorioare pilduitoare despre masacre uitate si despre victime ingropate în minciuni (atunci sau acum ?).
De aceea, fiindca nu accept sa fiu facut responsabil decit de ceea ce fac, scriu, gindesc eu insumi, si nu accept nici un principiu de culpabilizare colectiva, il rog pe dl Gazda Jozsef sa nu mai vorbeasca in numele natiei sale, fiindca nu cred ca a primit un astfel de mandat, si sa nu mai confunde un grup politic sau social care detine puterea la un moment dat cu poporul român.
Macar pentru ca diferentele de opinii s-au exprimat electoral, in presa, si deci este vizibil, chiar si pentru dl Gazda ca nu gindim cu totii la fel. Iar daca totusi ramine convins ca poate vorbi in numele natiei si cred ca poate fi solidar cu intreaga sa istorie, atit de binefacatoare, atit de imens si milenar central-europeana, il rugam sa-si reciteasc sursele dar nu dupa cronicile si manualele de mitologie nationalista, care au creat si intretinut un mileniu astfel de mentalitati dispretuitoare, de superioritate fara temei. Sziveskedjék, ne legyen ilyen gögös, Gazda ur.
Dan Culcer
-----------------
Bibliografie
III/ DEUXIEME PARTIE
CLASSEMENT THEMATIQUE DE 1800 A NOS JOURS
A/ Bibliographie, Sources
- Bibliographie de la question des nationalités. I/ Les nationalités avant 1918 - Gesellschaft für auswärtige Politik Völkerbundabteilung, s. d. (1918), 24 p.
- Catalogue des livres en langues étrangères relatifs à la Hongrie - Société hongroise des Affaires étrangères, Bp, 1921, 15 p.
- Les livres hongrois dans les bibliothèques publiques de France. I/ Bibliothèque de la Sorbonne - Revue des études hongroises, Paris, janv.-juin 1933, ndeg. 1-2, pp 46-50.
- Documents hungarica. Sources diplomatiques hongroises - Courrier de Budapest, Bp, 1936, 15 p.
- Documents diplomatiques français relatifs aux origines de la guerre de 1914 (1871-1914) - Paris, 1936, 3è série (1911-1914), T. X, 832 p.
- Bibliographie de l'Europe carpathique. Publications historiques de l'année 1942 - Revue d'histoire comparée, Bp, 1943,
T. 1, ndeg. 3-4, pp 1-96, tiré à part, Etudes d'histoire comparée, éd. P.U.F., Paris-Bp, 96 p.
Hongrie: pp 19-53, Transylvanie: pp 54-64.
- Bibliographie de l'Europe carpathique. Publications historiques de l'année 1943 - Revue d'histoire comparée, Bp, 1944,
T. 2, ndeg. 1-2, pp 245-406.
- Bibliographie internationale des travaux historiques publiés dans les volumes de "Mélanges" 1880-1939 - éd. librairie Armand Colin, Paris, 1955, 443 p.
Quelques réf. concernant la Hongrie.
- Bibliographie d'œuvres choisies de la science historique hongroise 1945-1959 - Etudes historiques, Bp, 1960, T. II,
pp 487-765, tiré à part, éd. Akadémiai Kiadó, Bp, 1960, 279 p.
Classement chronologique et par thèmes
suivi d'annotations en langue française.
L'ouvrage comporte 2059 titres en
français et en russe.
- Az Országos Széchényi Könyvtár francia nyelvû Kötetes Kéziratainak katalógusa. Catalogue des volumes manuscrits français - réd. sous la dir. de Ágnes Cz Musztács et Helga J. Hajdú, éd Országos Széchényi Könyvtár, Bp, 1960, 107 p.
- Bibliographie de la Réforme 1450-1648 - Vè fasc.: Pologne, Hongrie, Tchéco-slovaquie, Finlande, éd. E. J. Brill, Leiden, 1965, 109 p..
Recense les ouvrages parus entre 1940 et 1955.
- Bibliographie d'œuvres choisies de la science historique hongroise 1959-1963 - Nouvelles études historiques, Bp, 1965,
T. II, pp 463-629.
- Bibliographie d'œuvres choisies de la science historique hongroise 1964-68 - Studia historica, Bp, 1970, ndeg. 83, 262 p.
- Institut des sciences historiques de l'Académie hongroise (guide et bibliographie) - polycopié, Bp, 1974,
27 p., 2 tableaux.
- Bibliographie choisie de la science historique hongroise 1974-1984 - Etudes historiques hongroises, Bp, 1985, vol. 3, 216 p.
- Bibliographie européenne des travaux sur l'URSS et l'Europe de l'Est - éd. de l'E.H.E.S.S. et I.E.S., Paris, 1985, vol. VI (année 1980), 372 p.
Il paraît un volume par an, depuis 1980.
BANNER, J.; Jakabffy, I.
- Bibliographie archéologique du bassin danubien depuis les temps les plus éloignés jusqu'au XIè siècle - éd. Akadémiai Kiadó, Bp, 1954, 582 p.
- Bibliographie archéologique du bassin danubien. 1954-1959 - éd. Akadémiai Kiadó, Bp, 1961, 250 p.
- Bibliographie archéologique du bassin danubien. 1960-1966 - éd. Akadémiai Kiadó, Bp, 1968, 242 p.
BARANYAI, Zoltán
- Újabb adalétok Kont Ignác "Bibliographie française de la Hongrie" -jához - Magyar könyvszemle, Bp, 26 janv. 1918, pp 68-77.
- Pótlások a "Bibliographie française de la Hongrie"-hoz - Magyar könyvszemle, Bp, 29 janv. 1922, pp 168-170.
BENGESCO, Georges
- Bibliographie franco-roumaine depuis le commencement du XIXè siècle jusqu'à nos jours - 2è éd., Paris, 1907
BERCIERE, Margit
- Le IIè congrès scientifique des bibliothécaires hongrois et le livre hongrois à la Bibliothèque de la Sorbonne - Mélanges de la Bibliothèque de la Sorbonne, Paris, 1986, T. 7, pp 372-385.
BICHET, E.; Zbinden, M.
- Les sources d'information en Europe. 45 pays de l'Est à l'Ouest - éd. CFPI, Paris, 1992, 361 p.
BOGDÁN, Henri
- Chronique bibliographique. Hongrie. Histoire. XIXè-XXè siècles - Revue des études slaves, Paris, avril 1977, pp 487-493.
DANIEL, Odile
- Les sociétés d'Europe orientale. Sources bibliographiques (1970-1980) - Université de Paris X- Paris XIII, juil. 1982, XII-411 p.
Généralités: pp 1-37; Hongrie: pp 93
142.
DEMETER, Tibor
- Magyar szépirodalom idegen nyelven. Belles lettres hongroises en langues étrangères - collectés et décrits par --, manuscript dactyl., Bp, 1957-1958, 11 vol.
EMBER, Gyözô
- Les archives et l'historiographie en Hongrie - Acta historica, Bp, 1955, T. 4, fasc. 1-3, pp 319-343.
GESMEY, Borbála
- Les débuts des études françaises en Hongrie (1789-1830). Essai de bibliographie - Etudes françaises, Institut français de l'Université de Szeged, Szeged, 1938, ndeg. 18, 221 p.
GORUPP, Alice
- Les récentes études bibliographiques en Hongrie - Revue des études hongroises et finno-ougriennes, Paris, janv.-juin 1927,
ndeg. 1-2, pp 144-152.
GRAGGER, Robert (sous la dir.)
- Bibliographia Hungariae - éd. Walter de Gruyter, Berlin-Leipzig, vol. 1, 1923, historica, vol. 2, 1926, geographica et politica-œconomica, vol. 3, 1928, philolo-gica et periodica, vol. 4, 1929, register.
GULYÁS, Pál
- Magyar szépirodalom idegen nyelven a Magyar Nemzeti Múzeum Könyvtárában - éd. Magyar Nemzeti Könyvatára, Bp, 1915-1919, 2 vol.
- Dix années de bibliographie hongroise - Revue des études hongroises et finno-ougriennes, Paris, juil.-déc. 1923, ndeg. 3-4, pp 166-184.
HOMAN, Bálint
- La première période de l'historio-graphie hongroise - Revue des études hongroises et finno-ougriennes, Paris, 1925, ndeg. 3-4, pp 125-164.
HORVÁTH, Eugène
- The Hungarian question. A bibliography on Hungary and Central Europe - Bp, 1938, 20 p.
De nombreuses réf. en français.
HUBAY, Hélène
- Un grand bibliophile hongrois: le comte Alexandre Apponyi - Nouvelle revue de Hongrie, Bp, sept. 1937, T. 57, pp 269-274.
JAKABFFY, I.
- Bibliographie du Bassin du Danube moyen 1967-1977 - éd. Akadémiai Kiadó, Bp, 1981, 375 p.,
JEZERNICZKY, Márgit
- Les impressions en français de Hongrie (1707-1848) - Etudes françaises, Institut français de l'Université de Szeged, Szeged, 1933, ndeg. 8, 104 p.
KALDY-NAGY, G.
- Bibliographie des travaux turcologiques en Hongrie - Turcica, 1981, ndeg. 13, pp 198-205.
KATUS, L.
- Rapport sur les travaux de la bibliographie hongroise d'histoire - Acta historica, Bp, 1960, T. 7, fasc. 1-2, pp 183-189.
KONT, Ignace
- Bibliographie française de la Hongrie (1521-1910), avec inventaire sommaire des documents manuscrits - éd. Leroux, Paris, 1913, XVI-323 p., compléments et addenda.
La première partie est une liste chrono-logique des publications françaises. La seconde recense les manuscrits partiel-
lement commentés avec leur localisation dans les fonds d'archives français. De nombreux compléments, voir Leval,
Zolnai, Baranyai et dans des revues:
Marczali Henrik, Századok, Bp, 1913, pp 452-456; Bányai Elemér, Könyvtári szemle, Bp, 1913, vol. 5; Revue de Hongrie, Bp, 1913, T. XII, pp 473-475.
A partir de 1923, la Revue des études hongroises publie une suite.
KUBINYI, András
- L'historiographie hongroise moderne des villes - Acta historica, Bp, 1961, T. 8, fasc. 1-2, pp 175-189.
L., P.
- Bibliographie des ouvrages statistiques et économiques parues en Hongrie et par des auteurs hongrois à l'étranger - Journal de la Société hongroise de statistiques, Bp, 1930
LEVAL, André
- Supplément à la "bibliographie française de la Hongrie" - Revue de Hongrie, Bp, janv., févr., mars 1914, tiré à part éd. Gustave Ranschburg, Bp, 1914, 50 p.347 titres.
- La Révolution française, Napoléon 1er et la Hongrie. Essai de bibliographie (1790-1822) - éd. de la Société Franklin, Bp, 1921, 67 p. 401 titres, trés incomplet.
LIPTÁK, Pál; Nemeskéri, János
- Bibliographie de l'anthropologie historique de Hongrie 1945-1955 - Crania hungarica, Bp, 1956, T. 1, fasc. 1, pp 33-36.
LUDWIGH, János (Jean)
- Des sources historiques fournies par les étymologies - Extrait de la Revue trimestrielle, Bruxelles, 1863, 52 p.
LUKINICH, Emeric (Imre)
- Les éditions de sources de l'histoire hongroise 1854-1930 - Académie des sciences de Hongrie, Bp, 1931, 169 p.
- L'Académie hongroise et les sciences historiques en Hongrie - Revue des études hongroises, Paris, 1926
MAGYAR, Márta; Kemény, Béla
- Ungarn - Hungary - La Hongrie. Un choix de livres sur la Hongrie en 20 langues différentes - préf. István de Csékey, éd. Béla Kemény libraire, Bp, 1929, 2è éd. 1931, 160 p.
MÁLYUSZ, Elemér
- Les problèmes des sources de l'histoire médiévale hongroise (Publication des chartes médiévales) - Acta historica, Bp, 1968, T. 14, fasc. 1-2, pp 179-197.
- La chancellerie royale et la rédaction des chroniques dans la Hongrie médiévale - Le Moyen Age, Paris, 1969, pp 51-86, 219-254.
MATEI, Alexandru
- Les sources de la démographie historique dans les archives transylvaines - Populatie si societate, Cluj-Napoca, 1980, ndeg. 4, pp 119-126.
OPRESCU, G.
- Contribution à la bibliographie des événements de 1848-1850 en Transyl-vanie et dans les principautés danu-biennes - Revue historique du Sud-est européen, Bucarest, 1926, T. 3, pp 27-37.
ORAVETZ, Véra
- Les impressions françaises de Vienne (1567-1850) - Etudes françaises, Publié par l'Institut français de l'Université de Szeged, Szeged, 1930, ndeg. 3, 208 p.
ÓVÁRY, L.
- Liste bibliographique des rapports imprimés sur les documents ayant trait à la Hongrie renfermés dans les archives et dans les départements de manuscrits de l'étranger - Bulletin du Comité international des sciences historiques, Bp, 1932.
PETROVICH, Nicolas
- Essai de bibliographie française sur les Serbes et les Croates (1544-1900) - Belgrade, 1900.
Titres français et notes en serbe.
QUERARD
- La Roumanie, Moldavie, Valachie et Transylvanie (ancienne Dacie), etc. Essai de bibliothèque française historique - Paris, 1857, 42 p., extrait du Journal le Quérard, 1856, pp 567-607.
Cite pour la Transylvanie en tout huit ouvrages en français.
SCHREIBER, Thomas
- La Hongrie de 1918 à 1958. Etat des travaux et annexe documentaire - Fondation nationale des sciences politiques, Paris, 1958, 42 p.
- La Hongrie et la Deuxième guerre mondiale. une bibliographie annotée - Institut Imre Nagy de sciences politiques, Bruxelles, 1961, 19 p. (Les carnets de l'Institut, ndeg. 7).
SZABÓ, Miklós
- Etudes celtiques en Hongrie publiées de 1945 à 1972 - Etudes celtiques, 1974,
ndeg. 14, pp 235-261.
SZEDÔ, A.
- Recherches historiques dans les Archives hongroises - Acta historica, Bp, 1964, T. 10, fasc. 3-4, pp 393-402.
SZEKFÛ, Gyula (Jules)
- L'historiographie des Saxons de Transylvanie - Revue d'histoire comparée, Paris, pp 401-437.
TELEKI, Pál; Rónai, András
- Bibliographie des frontières politiques du centre-est européen; étude politico-géographique consacrée à l'histoire des frontières - éd. de l'Institut des sciences politiques de la Société hongroise de statistiques, Bp, 1936, 140 p., ill., cartes diagrammes.
TOMASI, Jean
- Dix années de la Nouvelle revue de Hongrie - Revue d'histoire comparée, Bp, 1943, pp 601-603.
TRONCHON, Henri
- En guise d'introduction à une bibliographie critique de l'influence anglaise en Hongrie - Revue des études hongroises, Paris, janv.-mars 1928, ndeg. 1,
pp 46-51.
ZOLNAY, Béla
- (Compléments à la bibliographie française de la Hongrie de Kont) - Magyar Könyvszemle, Bp, 22 avril 1914, pp 175-176.

DAN CULCER - Az árnyék (Egy amatőr fényképész vége)

DAN CULCER
Az árnyék
(Egy amatőr fényképész vége)

Valamikor vásároltam egy fényképezőgépet; se túl drágát, se túlságosan jót, épp egyamatőrnek valót. Szentül hittem, hogy eljött az ideje megőriznem barátaim képét, azokét a helyekét, amiken megfordultam, s nem voltam biztos benne, viszontlátom-e még valaha őket; a saját arcomat, amelyen még nincsenek ott az öregedés jelei, apám tekintetét, egy megrepedt falat, a fertály kölkeinek járdára firkantott krétarajzait, egy kizárólag csak két napig vetített film előadásaira jegyet óhajtók tülekedő sorban állását, egy újszülöttet, anyám kezét, végül pár olyan dolgot, melyek életem sajátos jelzései lehetnének.

Azóta több millió felvételem gyűlt össze, lassanként le kellett mondanom minden más foglalatosságról, pénzemet papírra, filmre, és a kép előhívásához, rögzítéséhez szükséges vegyszerekre költöttem. Azt reméltem, a fényrajzolta papír tartósabb lesz a becserkészett tájaknál, az általam engedélyük nélkül lefényképezett ismeretlen embereknél; úgy véltem, szolgálatot teszek nekik azzal, hogy átmentem őket, és mert az egész világot - mindent, mindent - le akartam fényképezni, és tehetetlenségem, túlságosan rövid életem falába ütköztem. Már az alvással elvesztegetett idő és az állásom ban eltöltött órák gondolata miatt is szenvedtem, mert olyasmit voltam kénytelen végezni, ami egyáltalán nem érdekelt, s mindenről kész voltam lemondani: nem alszom, csak a magam dolgát végzem, kószálok a szüntelenül készenlétben álló gépemmel, városokban bolyongok, tehervonatokon utazgatok, hegyeket, falvakat járok, keresztutaknál lézengek, azok kegyelméből élek, akik azt hiszik, vándorfényképész vagyok. De mindannyiszor hazatérek, mert szükségem van egy sötétkamrára, ahol csöndben és lóhalálában előhívhatom a több száz méternyi filmszalagot.

Minden utamba akadótól családi fényképeket koldultam össze, az elfeledett ősök körvonalait. Jókora csoportképek gyűltek össze, amelyeken évfolyamok, népgyűlések résztvevői, rokonság, barátok, gyermekek, unokák feszítettek, egy-egy iskolai kirándulás és vakáció emlékei, esküvői népség zsúfolódtak össze. Gyűjtöttem a milícia nyilvántartó kartotékjaira szánt igazolványképeket, amelyeken mindenki hasonlít mindenkire az egyenruha alatt, ahol a ruhák idegenül fityegnek a közönséges testen, hogy pár részlet erejéig valamennyire egyéniek legyenek, és e régi képeken látható sárgás vagy barnás, kemény kartonra ragasztott felvételeken található arcok aprók, elveszőek, alig lehet őket megkülönböztetni az egymásra húzott ruhaneműktől, kaiapoktói vagy esernyőktől, az égbolt magasságos íve alatt. Szobám zsúfolásig telt dobozokkal, amelyekben katonás rendben sorakoznak egy általam sosem élt élet tanúvallomásai, enyhén meggyűrődött, fehér szegélyű papirosok, amelyekről a régi világ megannyi ódon holmija néz vissza rám.

Még több időre van szükségem, ennél is többre...

Mintha időtlen idők óta dolgoznék, s óvnám a világot az eltűnéstől. Sokak gúnyolódását kellett elviselnem hosszú éveken át; voltak, akik magamra hagytak, mások meg elsirattak, volt aki ütlegelt is. Rengeteget éheztem, keveset aludtam, s azt is csak akkor, ha már estem össze a kialvatlanságtól, ott vetettem magam hanyatt, ahol értem, hol egy árokban, vagy a gyér fényű lámpáktói homályosan megvilágított előhívó kamrácskában, ritkábban egy széken, miközben éppen kenyeret majszoltam, továbbá poros utakon, az aszfalton, kövek között vagy egy tehervagonban, amely üresen tért meg, miután farönköt vagy búzát szállítottak vele.

Napokat aludtam át, egy ismeretlen helységben ébredtem, a vagont berakó hordárok durva taszigálásaira, egy-egy közrendész alaposan meg is rekcumozott, mert azt gyanította, hogy tudatvesztéses csavargó vagyok és minden áron haza szeretett volna zsuppolni engem. Magyarázni kezdtem neki, hogy nekem muszáj fényképeznem, mert nincs egyetlen perc elvesztegetni való időm se, s mindaddig nem lehet szó hazatértemről, ameddig elhasználatlan film van a masinámban, miközben oly sok még az átmenteni való személy, helyszín és tárgy.

Véget nem érő álmomban úgy tűnt, sosem látott világot fényképezek, az ég földre telepített erődítményeit, félelmeket, vágyakat, eszményeket, egymást szerető embereket, gyászmenetek vonulását, özönlő távoli fényeket; álmodtam, hogy lefényképezem, milyen az, amikor semminek nincsen vége, a kezdeteket, a végtelen örömet, az újszülött sivalkodását, a mélységeket. Álmodtam, majd üvöltözve ébredtem, rettegve, hogy hamarabb elpusztulok, mintsem befejezném a művet, hogy nem lesz erőm lenyom ni a kioldó gombját, amikor leeresztenek a sírgödörbe, ezek a megismételhetetlen szépségek, ezek a kegyetlen tobzódások és vallatások, a füst, a fényárban úszó ablakok, az ünnepek mind-mind feledésbe merülnek, elvesznek, semmivé lesznek, szétrohadnak, kihunynak anélkül, hogy valaki is felidézhetné őket. Álmaim kitartóak voltak, akárcsak mély öntudatlanságom, amelybe a fáradtságtól beleszédültem.
Tegnapi álmomban egy ismeretlen városban jártam, keskeny, meredek, csatakos utcában, amelynek jobb oldalán nem túl magas kerítés meredezett, a kerítésen kiskapu, azon túl magas fák zöldje, bozontos koronájuk a szakadékba ájuló fatörzsek csúcsán ringatózott, s penészes, meredek kőlépcsők vezettek le a mélybe. Átvergődtem a lombokon, melyek csapóajtóként zárultak össze mögöttem, s egy elvadult kertben találtam magamat, ahol embernagyságúra nőtt csalánok farkasszájú virágai fehérlettek, miközben iszonyodva, kórusban üvöltöttek; tövükön, a földből tejszerű anyag szivárgott, buzgón levedzett, a keskeny ösvény pedig elaggott, fás torzsák között kígyózott.

Egyszer csak egy magas, fémből-üvegből épült fényképész műhelyben találtam magam, amely ódon volt, miként a világ vagy az emberiség, megomlott, az üvegmennyezet beszakadt, meteoritok Iyuggatták, rongyos és kormos, valamikor minden bizonnyal fekete függönyökkel, a padlót a tetőn át bevetődő égi lövedékek szaggatták fel, hamis, fordított sztalagmitokat teremtve, amikor is az évezredek során a víz nem épít, hanem pusztít, váj, morzsol, repeszt a laboratóriumi vegyszerekkel való kölcsönhatása révén.

Érzem, valaki figyel valahonnan, fájnak a kezeim és a vállaim, a környéket kémlelem, de a roppant műhely távoli sarkai árnyékba fúlnak, a függönyök nehézkesen lógnak, minden oly zSibbatag, mozdulatlanná dermedt, átható perzsszag terjeng. Tekintetét mereven rámszögezve magas, fehér hajú, szakállas férfi áll mellettem, egyik szeme kisebb a másiknál, enyhén bandzsít, mintha kevesebb fényt óhajtana szemrésein át beereszteni, hogy tisztábban láthasson. Rámutat egy kifakult vászonnal leterített pódiumon álló székre.

Rátelepszem, mintha trónon ülnék; úgy tűnik, az öreg túlontúl távol van tőlem, s megpillantom, amint lehajol, s a fején megigazítja a nyilvános parkokban olykor még látható, kerekes lábú állványra rögzített fényképező dobozokhoz illő fekete rongyot. Nyugalmat színlelek, nem mosolyg ok, tudom, hogy meg kell őriznem komolyságomat, mert az életem forog kockán, hisz annyi még a tennivalóm, s nem kockáztathatok meg az ünnepélyes feszültség pillanataiban egy illetlen mosolyt.

Roppant csönd telepszik ránk, a szívdobogásom is hallszik, fenyegető süvítést hallani és vakító fény ömlik szét a műhely sarkaiban. Minden, amit látok, csupa árnyék és csupa fény, lángra lobban a magnézium, mintha az egész világ tüzet fogott volna, fehér füst telepszik ránk, az öreg felegyenesedik, s mielőtt elnyelné a füst köde, felmutatja, győztesen lobogtatva a fekete klisét, és azt kiabálja, hogy "mozdulj már, te részeg disznó, ami vagy!", és akkor felébredek, szememet elönti a fény, vacogok a hidegtől a városra telepedő késő őszben, csoda szép reggelen.

A parkban egy padon háltam, megkíséreltem lefényképezni az éjszakát; az utcaseprők ébresztettek, seprűik hosszú nyelévei ütlegelve engem. Fejemet védtem és a masinámat, összegörnyedtem, kegyelemért esedezve.

Elbújtam egy fékező fülkéjében, s az első vonattal visszatértem városomba; minden filmem elfogyott, s több ezer képet kellett előhívnom.

Elkészítettem az előhíváshoz szükséges vegyszereket, meggyújtottam a vörös lámpát, s kapkodva, sietősen, hogy mihamarabb megtudjam, mi az, ami túlél bennünket evilágból, befűztem az első filmet a nagyítógépbe, majd a második, a harmadik következett. Éhes voltam, elgyötört, már koppant le a szemem, vacogtam a laborban, ahol évek óta nem raktam tüzet; a vegyszerek marta ruháim, amelyek az idő teltévei, no meg a tehervagonok cementporral, út porával lepett platójából kiálló szegektől elrongyolódtak, érdesek lettek. Ide-oda ráncigáltam a filmet a nagyító üvege alatt, és akkor megpillantottam rajta a liget egy szögletét, egy üres padot, egy vén gesztenyefa repedezett kérgét, majd a kaviccsal leszórt földön egy orsóforma árnyat; egy árnyékot, mely nem indult ki sehonnan, nem tartozott senkihez, semmihez, nem hevert el engedelmesen senki lába előtt, hanem önállóan, csúfondárosan feszített, semmivel sem törődve, az út közepén.

Kinagyítottam a képet, előkerestem a legnagyobb fotópapírt, amivel rendelkeztem, és rávetítetve kidolgoztam az árny felnagyított, lehető legélesebb képét. Rögzítőfürdőbe tettem, nagyítóval végigvizsgáltam, de képtelen voltam rájönni, honnan ered és mit ábrázol, netán egy filmhibának köszönhető, vagy az őszi naptól rézsútosan bevilágított gesztenyeág hozta létre.

Félretettem a papírt, egyre jobban kapkodva hívtam elő, majd akasztottam ki száradni a többi képet, s egyre jobban foglalkoztatott a gondolat, valami olyasmivel állok szemben, ami sajnálatosan elkerülte a figyelmemet, amit illett volna ismern em, s akár az életem árán is le kell fényképeznem. Tudtam, hogy e fénykép híján bármely szándékom meddő marad, a világ pedig nem hagyja majd legyűrni magát, képtelen leszek megmenteni, visszavonhatatlanul és örökre elvész.

Visszatértem abba a hatalmas ligetbe, ahol legutóbbi képeim készültek. Egy folyó mentén terült el, egy városkában, amelynek neve egyáltalán nem mond semmit, s amely fölött hatalmas porfelhő lebegett, a gesztenyefák levelei fehéren fuldokoltak a portói, a gesztenyék faaggastyánok voltak, a kiterjedt ligetben ezernyi pad állt.

Keresni kezdtem azt a bizonyos fát, a padot, kíváncsi voltam, vajon a fa kérgén látható szív nőtt-e azóta valamit; a fehéren szikrázó kövek szétszóródtak-e az idő teltévei, de minden a maga helyén,
hegyi kőfejtők szállította márványsírkövekre emlékeztettek, elfedték a bogarak elhullott kitinpáncélját, a fészekből kiesett madárfiókák tetemét, az ellapított sörösdugókat, amikkel a gyerekek pitykéztek, eső áztatta cigarettacsikkeket, a vasárnapi kimenős bakák szorongatta lányok szétköpdöste tökmaghéjat, a kavicsok közti sovány talajba mélyedt cipősarkok nyomát, e sűrűn egymás mellett sorjázó mélyedéseket, kekszről lehántott sztaniolpapírt, egy felfordult rovartetemet, amit éppen egy veréb készült bekebelezni.

Ezek voltak az egyedüli ismertető jegyek, amelyek nyomán rálelhettem volna ama nyugalmas helyre, ahol az a hetyke orsószerűség, az az ártalmatlan árnyék hevert, a csodás árnyékok közül is az egyetlen, a legvégső dolog, ami fényképgyűjteményemből még hiányzott, amelynek nyomán, valaki sorjában és türelemmel, de szenvedéllyel újra teremtheti a világot, újra felépítve romjaiból, némi hamuból és agyagból, fényből, türelemmel, türelemmel, és sok szenvedéllyel.

Napokon át bolyongtam e néptelen ligetben, amelyet gyöngéden borzolgatott a szelíd őszi szél, mind görnyedtebben jártam, majd csúszva-mászva, tekintetemet a földre szegezve, fáradtan, kimerülten, rettenetesen elcsigázva, lassúdan, végtelen nagy türelemmel, fehér kavicsok, cigarettacsikkek, kibelezett magvak szőnyegén, a pad, a legvénebb fa fáradt és elgyötört szíve felé, ijedten és rettegve attól, hogy nem lesz elég erőm, utolér a vég, netán megadom magam, nyomom vész a vén gesztenyék között, a tengernyi fehér, rettegésben kisápadt falevél között.

Már csak egyetlen beteg, reményvesztett, elgyötört testű tekintet voltam, konok egy lény, akit egyedül már csak a látvány éltet, vonz, gyötör, ostoroz hideg esővel, elkeveri a röggel. És akkor, emberi erőtartalékaim végén, megpillantottam a szívet, a padot és az árnyékot, amelyre ráborultam, hogy egy végső erőfeszítéssel megóvjam a pusztulástól, ott kerestem a sötét földön, mit sem törődve az idővel, majd feltápászkodtam" beállítottam a késő őszi, sárgás, szétfolyó, remegő fényhez illő rekesznyílást, beállítottam az időt és lenyomtam a kioldót, amíg el nem használtam valamennyi nálam lévő, még érintetlen filmszalagot.

Aztán visszatértem városomba, sötét szobámba, előhívtam a fénymarta, teleírt filmeket, kinagyítottam a képeket, az árnyékot. A felvételek mind élesebbek, egyre jobbak lettek, ezekből lettek a legjobb fotóim, most már tudom, hogy elégedett lehetek, mert földi életem értelme beteljesedett, a világ ott lüktet felvételeim roppant felületein, és immár semmi sem veszhet el, minden újjáteremthető türelemmel és nagy-nagy szenvedéllyel, főként türelemmel, tudtam, hogy ennél szebbet senki sem alkotott, hogy nagy művész vagyok, hogy minden visszaszármaztatható a világnak, hogy ez a világ csak azért létezik, mert még idejében, egyszerűen sikerült megmentenem, s a fényes, egykor fehér papírlapokon ott van az egész titok, utolérhetetlen, tökéletes árnyékok, semmilyen fehérség nem kontúrozza őket, sehol egy fehér pont, amely felszabdalná, beszennyezné az árnyék mélységét, felismertem, mert mindig is tudtam, hogy ez az árnyék a...
VÉGSZÓ

Fordította: Cseke Gábor

OBELISCUL sau Sfarsitul cuceritorilor

DAN CULCER
OBELISCUL
„lângă zidurile nepieritoare ale speranţei"
HESIOD


Oraşul meu e mic. Nu are decât o singură piaţă, cinci străzi care se îndepărtează radial din centru, o biserică, două şcoli, cinci cârciumi, cinci cafenele, un magazin de mobilă, o consignaţie, o baie publică şi un râu care trece pe la marginea lui. In mijloc se înalţă un obelisc despre care se spune că a fost construit acum cinci secole din pietrele cetăţii dărâmate de cuceritori. De câtva timp se construiesc aici case înalte, câteva la marginea oraşului, pentru că primarul este un om înţelept şi vrea să rămână în istorie. Locuiesc şi eu într-una din ele, într-o garsonieră destul de bună, şi, spre norocul meu, am nervii tari, aş putea spune că sunt chiar inert, de aceea nu mă sinchisesc de zgomotul multiplu, fecund şi derivat al clădirii din beton armat. In timpul meu liber mă ocup cu creşterea viermilor de mătase. Cred că este o ocupaţie agreabilă şi onorabilă, pentru că un om serios trebuie să facă ceva în afara orelor de serviciu şi plăcerea pe care mi-o dă foşnetul viermilor între frunzele de dud, târându-se lacomi pe foile mari de hârtie, cred că este o plăcere cinstită şi care nu dăunează nimănui. Şi, mai ales, nu produce zgomot. Aerul curat al ultimului etaj pare să le priască viermilor mei. Cresc repede, alimentaţi cu sârguinţă şi pasiune de mâinile iubitoare care ştiu să le creeze condiţii prielnice de trai, curăţind la intervale bine stabilite foile de hârtie de resturile frunzelor roase. Iau uneori, seara, în palmă câte un vierme grăsuţ şi alburiu împreună cu o frunză de duzi şi trăiesc clipe de dulce reverie simţind cum. în căuşul palmei mele, viermele se simte liniştit şi continuă să ronţăie frunza, mângâindu-mă cu afecţiunea aceea statornică ce nu poate fi găsită decât la animale, la câinele care linge mâna stăpânului său, la pisica înfoiată şi ameţită care se roteşte pe lângă piciorul omului.
De câtva timp viermii au devenit tot mai numeroşi, nu mai pierd nici unul, cresc mari, din ce în ce mai mari, mi-e greu să-i mai aprovizionez şi eu am slăbit tot alergând încoace şi încolo ca să depistez prin curţi sau pe marginea străzilor duzi, urcând, căţărându-mă pentru ca să le strâng frunzele, alergând apoi spre casă pentru a curăţa rafturile şi a depune hrana proaspătă. Dar bucuria mea, satisfacţia pe care mi-o oferă această ocupaţie nobilă îmi dă compensaţia necesară eforturilor. Am pus acum rafturi în toată camera, lăsând două culoare strâmte prin care mă strecor ea să reînnoiesc aprovizionarea. Patul mi l-am mutat în bucătărie şi mi-am cumpărat un ceas deşteptător, pe care îl pun să sune din trei în trei ore, căci frunzele sunt consumate repede şi mă tem să nu-mi moară viermii. Abia aştept să înceapă amorţeala aceea prevestitoare, viermii sătui şi maturi vor începe să se încolăcească în propriul lor fir, cu mişcări lente, rotunde, devenind gălbui coconi de mătase. Atunci viaţa lor, de acum înainte, va fi sacrificata şi. după o scurtă fierbere în apă clocotită, cineva va derula firul preţios. Dar, până atunci, mai sunt câteva zile şi viermii mei devoratori de frunze sunt încă vioi şi pretenţioşi.
Aseară ceasul m-a uitat. Nu ştiu, să se fi stricat, să-1 fi blocat eu fără să-mi dau seama, oricum, din motive care nu-mi sunt cunoscute, el n-a sunat la timp şi când, parcă reflex, m-am trezit ceva mai târziu de ora unu, liniştea nefirească care domnea în locuinţă m-a făcut să sar din pat şi să cercetez cu ţi sunt cunoscute, el n-a sunat la timp şi când, parcă reflex, m-am putut opri să nu le cercetez pe toate, speram să se fi refugiat toţi în cele de jos, deşi în mod firesc drumul lor merge în sus. M-am aşezat pe marginea patului, încercând să reflectez puţin asupra evenimentelor. Dispariţia lor era împotriva legilor biologice şi de aceea mi s-a părut supărătoare, uşuratică şi trădătoare. Oricum, eram îngrijorat de soarta lor aşa că am ieşit în balcon şi am încercat să văd ceva prin întunericul difuz al miezului de noapte. Mi s-a părut că văd corpurile lor albe mişcându-se încet, la o distanţă de câteva sute de metri de bloc. în lumina -albastră a lămpilor de neon. Era un cortegiu lung, al cărui capăt pornea de la baza blocului şi se pierdea în întuneric. M-am gândit atunci la cele câteva sute de grame de sămânţă uşoară, pe care le cumpărasem ultima dată de ocazie. Vânzătorul, un tânăr, părea străin de oraş. M-a oprit lângă bloc întrebându-mă dacă nu am nevoie de seminţe. Mă cunoştea, totuşi. El are un stoc ce-i prisoseşte — spunea — şi ar dori să-1 valorifice. Ne-am înţeles asupra preţului şi am preluat marfa care era de foarte bună calitate şi îngrijit ambalată în trei cutii metalice, cizelate, cu încrustaţii fine, nişte simboluri al căror înţeles îmi scăpa. De ce m-a ales ?
Erau mii de viermi, poate sute de mii şi, ceea ce părea ciudat, trupurile lor văzute de la înălţimea ultimului etaj mi se păreau tot atât de mari acum ca şi cum le-aş fi văzut pe rafturi. Am coborât imediat cu ascensorul şi am alergat spre capul şirului alb. Eram obosit când am ajuns, dincolo de marginea parcului, cam la o jumătate de kilometru de casă. Prin praful uşor al unei stradele, picioruşele lor mişunau ridicând un nor pâlpâind în lumină. Se târau tăcuţi, doar plăcuţele de siliciu ale prafului scârţâiau frecându-se una de alta. Era cald, plăcut, puţin umed, aerul mă cuprindea îmbrăţişându-mă şi îmi foşnea pe piele ca bulele unei ape gazoase. M-am aşezat în calea primului târâtor, încercând să-1 opresc cu piciorul. Şi-a ridicat doar capul lui cu ochi negri şi, ocolindu-mi genunchiul, s-a târât mai departe, parcă dojenindu-mă cu tăcerea lui binevoitoare. De ce ne-ai lăsat înfometaţi ? părea că îmi spune, şi trebuie să recunosc că mi-a fost ruşine. Ceilalţi l-au imitat pentru că eu nu eram în stare să mă mişc din loc şi simţeam trupul lor moale apăsându-mă, discret, dar cu putere totuşi, pe laba piciorului, spre gleznă în sus şi peste rotulă. Era cortegiul lor ca un şarpe alb de adâncuri, orb, neveninos dar puternic. Şi atunci am început să merg la pas, alături de ei, încercând să le vorbesc, să-i conving că trebuie să se întoarcă acasă, că pădurea e departe şi de acum. mă voi strădui să nu mai adorm, să-i hrănesc la timp şi să-i îngrijesc cu mai multă răbdare. Dar glasul meu suna straniu în tăcerea caldă şi, după câteva fraze, am tăcut păşind împăcat pe lângă ei, ca un paznic pe lingă trupa sa de ierbivore duse la păscut. Am străbătut astfel oraşul pustiu, pe lângă obeliscul de piatră şi pe lângă biserică, spre strada care duce în pădure. Când am ajuns la lizieră ei s-au răspândit cuminte şi organizat, preluând fiecare câte un copac. Erau câţiva duzi şi aici, chiar la margine, apoi urmau stejari, mulţi stejari, o pădure mare, care ţinea până la marginea râului. Ca la un semn a început ascensiunea şi frunzele au prins să foşnească, vibrând parcă de teamă. Am stat trei zile alături de ei până când pădurea a devenit o jalnică adunătură de schelete. Apoi, la marginea râului, ei s-au oprit neîncrezători şi, atingând cu frunţile bombate suprafaţa apei, au întors capetele spre oraş. Drumul acesta a fost cel mai nemaipomenit spectacol pe care l-am văzut vreodată. Sătui, dar ameninţători, se îndreptau, parcă în salturi, spre primele case ale oraşului. Trupurile uriaşe ale turmei lor se zvârcoleau, biciuind aerul cu mişcări spasmodice şi o ridicare a jumătăţii anterioare era urmată imediat de un lung salt înainte. Pământul bubuia sub buşiturile căderilor şi apoi saltul era reluat iar şi iar. Nemaipomenitul asalt şi zgomotul insuportabil al repetatelor şi multiplicatelor lovituri devenise asemănător unui tam-tam războinic din îndepărtate păduri. Alergam pe lângă şirul de zvârcoliri, înfierbântat şi răsuflând greoi, până ce primul s-a aruncat ca un berbece, cu jumătatea dinainte a trupului, peste gardul unei grădini. Rupt sub greutate, acesta s-a prăbuşit trosnind şi peste sfărâmăturile lui au trecut ca nişte şenile trupurile lor albe şi moi, pe care nimic nu le putea răni. Buşitura s-a repetat în faţa zidului casei, care a crăpat şi, când, asemeni unei armate, viermii au repetat loviturile, casa s-a dărâmat cu un zgomot scrâşnit, în ruperi de grinzi şi ţipete de oameni treziţi din somn. Era dimineaţa devreme, în jurul orei cinci, şi oamenii au crezut probabil că e un cutremur. Cu gurile lor acaparatoare viermii au atins trupurile celor pe jumătate adormiţi, înghiţind capete smulse de pe trup ca un lob de frunză, au mistuit copii şi, în zbateri uriaşe, au trecut distrugători şi lacomi, pe jumătate întărâtaţi de gustul nou al cărnii, prăbuşindu-se peste porţi, ca o turmă înnebunită de elefanţi dezlănţuiţi de foame. Nu pot să descriu această teribilă teroare care a izbucnit în oraş, fuga disperată a oamenilor, şubreda lor rezistenţă, pustiirea şi dezolarea cetăţii pârjolite şi cutremurate de scârbă, nici dezmăţul vorace al atacatorilor. Peste câteva ore oraşul era distrus. Rămăsesem singurul om între ruine, respectat şi ignorat de ei, privind cum se înlănţuie în enorme mase de materie flască şi albă, târându-se unii peste alţii în căutarea unor resturi comestibile. Numai în centrul oraşului se înălţa încă obeliscul construit din pietrele cetăţii vechi. înalt şi alb ca şi viermii. Am înaintat printre grinzi şi cărămizi, peste acoperişuri de tablă răsucită ca de furtună, spre el şi aici am văzut neaşteptatul destin al asaltului. Lângă piatra albă zăcea greoi şi rotindu-se un vierme alb cu ochii negri, parcă amorţit, într-o stare de transă, lăsând să-i curgă din gură firul alb şi gros ca un odgon de corabie al secreţiei sale. Un altul tocmai se întindea către obelisc şi, ridicându-şi trupul, se pregătea să dea lovitura ultimă a distrugerii. Dar atingând cu fruntea lui lucioasă şi boltită piatra obeliscului, care părea că se cutremură şi se destramă deja, trupul său înţepeni şi, lăsându-se uriaş, greoi şi moale, la poalele pietrei, el începu să-şi rotească capul şi să saliveze alb şi îngroşat.
Cluj-Tirgu Mures, 1974
Povestire publicata in O ANTOLOGIE A LITERATURII DE ANTICIPAŢIE ROMÂNEŞTI
Îngrijirea ediţiei : Alexandru Mironov , Ion Ilie Iosif şi Radu Honga
Cuvânt înainte : Alexandru Mironov . Ion Ilie Iosif. Cu o postfaţă de Adrian Rogoz
SCRISUL ROMÂNESC, Craiova, 1983

La censure en Roumanie: mode de vie ou mode d'emploi. La profession de journaliste avant décembre 1989

Dan CULCER
La censure en Roumanie: mode de vie ou mode d'emploi. La profession de journaliste avant décembre 1989

L'auteur est un journaliste roumain réfugié politique en France, depuis 1987. Les extraits de son journal peuvent être lus comme le récit d'un désenchantement. Leur intérêt est moins dans la subjectivité des impressions que dans le désir d'impliquer des spécialistes de la communication dans le vécu d'une expérience qui n'est pas encore achevée. Dans un pays où l'expression des opinions et des idées fut contrôlée pendant quarante années, dans ses moindres détails, le journal devenait le « lieu géométrique des hardiesses et le dépotoir des échecs ». Mais en même temps, ces pages représentent un espace de refuge dans la relative liberté de l'analyse, sans cesse approfondie, des baisons qui se tissent à l'intérieur de l'être, entre l'acte de la communication, la morale et la politique. Quelques thèmes récurrents assurent la cohérence de cette démarche, à mi-chemin entre la théorie et la pratique de la communication à l'Est : la survivance des mentalités tribales, la nature de la censure et ses conséquences sur la pratique communicationnelle, le rôle des facteurs économiques et politiques comme moyens de pression.
Texte publié en France, dans la revue du CNRS.

Jurnalul unui vulcanolog

Jurnalul unui vulcanolog